<< Când a fost ales pentru prima dată președinte al Franței, în 2017, Emmanuel Macron a devenit imediat un purtător de stindard al centrismului radical. Era tânăr, inteligent și eminamente rezonabil. De asemenea, era o perioadă de panică pentru liberali >>, scrie The Economist.
<< Marea Britanie votase în anul precedent părăsirea Uniunii Europene. America tocmai îl alesese pe Donald Trump. În întreaga Europă, populiștii urcau în sondaje, chiar și în zone sobre precum Suedia, Danemarca și Germania. Extrema stângă era la putere în Grecia. În Italia, Liga Nordului avea să intre în curând în guvern ca jumătate dintr-o coaliție populistă care cocheta cu părăsirea euro și respingea migranții salvați în Mediterana. Peste tot, erau în ascensiune politicienii din lumea bogată, care promiseseră să ridice ziduri, să ignore experții și să dea în urmă ceasul, spre o epocă de aur imaginară. Nu este de mirare că triumful lui Macron într-una dintre cele mai esențiale țări ale Europei, a adus uşurare.
Pe 10 aprilie, domnul Macron se va confrunta din nou cu alegătorii. De data aceasta, el se ocupă nu atât de aspirațiile sale pentru un centru radical, cât de palmaresul său de reformator practic, de viziunea sa pentru afacerile mondiale și de lider care a revigorat politica franceză. Într-un fel, dl Macron pare că va putea în curând să spună că parcursul său a fost justificat. Modelul nostru electoral îi oferă o șansă de 98% să intre în al doilea tur, pe 24 aprilie, și o șansă de 78% să câștige realegerea (deși numărul s-a micșorat recent). Victoria ar fi o realizare remarcabilă. De la Charles de Gaulle, în 1965, francezii nu au reales un președinte care deține majoritatea în Adunarea Națională. Cu toate acestea, cu cât privești mai atent, cu atât mai mulți liberali din întreaga lume ar trebui să-l vadă pe dl Macron ca pe o poveste de avertizare.
În politica economică, centrismul său a avut cel mai mult succes. Înainte de a-și prelua mandatul, în 2017, el a susținut că Franța ar trebui să fie deschisă către globalizare, dar să încerce mai mult să-și doteze cetățenii cu abilitățile de care au nevoie pentru a se adapta la schimbare. Reformele sale pro-piață a muncii și a reglementărilor au întruchipat această filosofie și au dus la o revenire impresionantă a nivelului ocupării forței de muncă și crearea de noi afaceri. În loc să încerce să păstreze locurile de muncă redundante, el a stimulat formarea și educația timpurie. La nivel european, a fost o forță motrice în spatele înființării NGEU, un fond garantat în comun, de 750 de miliarde de euro (818 de miliarde de dolari), pentru a ajuta economiile mai slabe ale Europei să iasă din gaura în care le aruncase Covid-19.
A lăsat însă multe de făcut într-un al doilea mandat. Dl Macron a fost prea dornic să atingă pârghiile controlului de stat, fie că plafonează prețurile la energie electrică, fie că se amestecă în gestionarea hipermarketurilor. Cu toată competența sa formată la ENA, el nu a reușit să redea speranța categoriei de rămași în urmă ai Franței. Deși susținătorii săi s-ar grăbi să sublinieze faptul că i-a ieșit în cale Covid, el nu a reușit să revizuiască sistemul labirintic de pensii.
Ca om de stat internațional, dl Macron a identificat corect amenințarea la adresa ordinii occidentale din partea unei Chine în ascensiune și a unei Rusii irascibile. Soluția lui a fost să încerce să impulsioneze Uniunea Europeană – un forum în care vocea Franței contează – chiar dacă asta depășea instituțiile care leagă Occidentul. În loc să îl înfrunte pe președintele Rusiei, Vladimir Putin, el a argumentat pentru construirea de poduri. A vrut să minimizeze NATO, alianță pe care o acuzase că este în „moarte cerebrală”, prin construirea unui omolog european. Totuși, așa cum a arătat războiul din Ucraina, rolul Americii în apărarea Europei este indispensabil. Deși eforturile sale de a-i învinge pe jihadiștii din Sahel au fost curajoase și lăudabile, acestea au dat puține rezultate și acum se deșiră. Relațiile sale cu o Mare Britanie puerilă post-Brexit au fost iritante – și tocmai ceea ce își dorise prim-ministrul neserios al Marii Britanii.
Cel mai în urmă, dl Macron a rămas la capitolul revigorare a politicii franceze. La alegerile din 2017, el a depășit-o pe Marine Le Pen, o naționalistă nostalgică, cu 66% la 34%. Dacă va ajunge în turul al doilea, ceea ce este probabil, sondajele de astăzi spun că dl Macron ar câștiga doar la o diferență, cu 53% la 47%. Proporția francezilor care spun, în sondaje, că vor vota un candidat al dreptei naționaliste sau al stângii anticapitaliste, în primul tur, este de 51%, puțin mai mult decât au votat astfel în 2017.
Cu alte cuvinte, cinci ani de guvernare de către purtătorul de stindard centrist al lumii au erodat sprijinul pentru centru. Există multe motive pentru aceasta. Războiul și pandemia au polarizat politica, iar asta nu numai în Franța. De asemenea, dl Macron respinge uneori alegătorii cu maniera lui distantă jupiteriana. Criticii îl numesc „le président des riches”. Eticheta rămâne, parțial pentru că a redus impozitul pe avere, dar mai ales pentru că atitudinea lui este cea a bancherului de nivel înalt, care a fost cândva. Dl Macron se confruntă, de asemenea, cu o problemă cu care se confruntă întotdeauna politicienii responsabili atunci când concurează împotriva populiștilor. El oferă politici plictisitoare, ancorate în realitate. Ei spun orice poate stârni alegătorii, indiferent dacă este sau nu adevărat.
Ultimul motiv este că dl Macron a arătat o neglijare iliberală a instituțiilor. Deși vechea politică avea prea mulți deputați care tăiau frunze la câini, partidele de centru-stânga și de centru-dreapta au devenit evenimente secundare în politica prezidențială. Adevărat, responsabilitatea pentru reînnoire le revine, dar el le-a îngreunat treaba prin braconarea lor de cele mai bune talent. Ceea ce a mai rămas este o competiție între domnul Macron și o cacofonie de extremiști de stânga și de dreapta. Drept urmare, cel mai apropiat lucru pe care îl are Franța de un lider al opoziției este doamna Le Pen – o veche admiratoare a domnului Putin, care ar încălca regulile UE, favorizând cetățenii francezi pentru orice, de la locuințe la locuri de muncă. Șansele ei, de 21%, de a deveni președinte sunt alarmant de mari.
În 2016, dl Macron a scris: „Dacă nu ne unim, în cinci sau zece ani, [doamna Le Pen] va fi la putere”. Ce ar trebui să facă centriștii în privința aspectului îngrijorător că, în ciuda a tot ceea ce a făcut, cuvintele lui sunt la fel de adevărate și astăzi, ca atunci?
O lecție este aceea că compromisurile complexe se zbat pentru a învinge sloganurile. Politica este atât de mult despre triburi și identitate încât câștigurile materiale în ceea ce privește locurile de muncă și creșterea economică sunt necesare, dar nu suficiente pentru realegere. O altă lecție ține de faptul că o persoană nu poate susține centrul radical. Acest lucru nu se datorează numai faptului că depinde de prea multe la fiecare realegere și de apariția unui succesor, ci și pentru că, așa cum știu centriștii, indivizii au defecte. Centrismul francez și verii săi liberali anglo-americani sunt sisteme. Ele necesită o reînnoire constantă, prin dispute și competiție. Domnul încă Macron are votul nostru, dar îi trebuie companie. >>
