Dependența Kremlinului de o realitate alternativă face ca pacea să fie letală din punct de vedere psihologic pentru liderul Rusiei, notează o analiză CEPA.
Războiul a fost întotdeauna un instrument rațional al conducerii statului. Națiunile au recurs la forța militară pentru a dobândi teritorii, a-și securiza granițele, a-și proteja interesele strategice, a-și extinde influența sau a modifica echilibrul de putere. De asemenea, războiul a funcționat ca un mecanism de stabilizare internă, redirecționând nemulțumirea din interior către un inamic comun.
Ceea ce diferențiază comportamentul lui Vladimir Putin este faptul că invadarea Ucrainei în 2022 nu a fost precedată de tipul de criză internă care, de-a lungul istoriei, a declanșat războaie de diversiune. Mai mult, Rusia a continuat să escaladeze conflictul chiar și în condițiile în care câștigurile strategice au devenit tot mai reduse.
Principalele instituții de cercetare militară, inclusiv Institute for the Study of War (ISW) și Royal United Services Institute (RUSI), susțin că multe dintre atacurile Moscovei cu rachete cu rază lungă de acțiune asupra orașelor ucrainene au produs doar rezultate militare limitate, în ciuda costurilor considerabile.
Care este, așadar, rostul unui conflict perpetuu, pentru conducerea Rusiei?
Pentru Kremlin, escaladarea militară a încetat să mai fie doar un instrument al politicii externe și a devenit o necesitate structurală și psihologică.
Scrierile filozoafei germane Hannah Arendt oferă o punte importantă între explicațiile politice și cele psihologice. În cartea sa din 1970, Despre violență (On Violence), inspirată de experiența personală trăită în timpul regimului nazist, ea scria că violența nu trebuie confundată cu adevărata putere politică.
În timp ce puterea se întemeiază pe legitimitate și pe sprijinul colectiv, violența devine din ce în ce mai necesară pe măsură ce legitimitatea se erodează. Prin urmare, intensificarea constrângerii nu demonstrează neapărat forța unui regim, ci poate semnala tocmai degradarea condițiilor politice pe care se sprijină autoritatea autentică.
Din această perspectivă, analiza psihologului social Erich Fromm asupra personalității autoritare ajută la explicarea motivului pentru care Putin consideră violența atât de atractivă. În Fuga de libertate (Escape from Freedom) și Anatomia distructivității umane (The Anatomy of Human Destructiveness), Fromm susținea că agresivitatea malignă nu izvorăște dintr-o forță autentică, ci reprezintă un răspuns compensatoriu la vulnerabilitate.
Atunci când liderii autoritari simt că autoritatea lor se erodează, ei caută să domine ceea ce îi amenință, folosind constrângerea ca mijloc de restabilire a echilibrului lor psihologic intern.
O caracteristică a regimului lui Putin este faptul că mai multe episoade majore de escaladare militară au urmat unor perioade de vulnerabilitate percepută. De la Cecenia și Georgia până la Crimeea și invazia pe scară largă din Ucraina, confruntarea externă a funcționat ca o modalitate de a compensa o percepută pierdere a controlului, transformând insecuritatea internă sau geopolitică în demonstrații de forță.
Totuși, doar agresiunea singură nu poate susține un asemenea sistem. Dacă conflictul funcționează ca un mecanism psihologic de apărare împotriva insecurității, atunci însăși realitatea devine periculoasă. Eșecurile militare, declinul economic și costurile umane ale războiului amenință toate să scoată la iveală prăpastia dintre imaginea pe care regimul o are despre sine și lumea care există în realitate. Coloanele de fum ridicate de rafinăriile în flăcări lovite de dronele ucrainene în ultimele săptămâni la Sankt Petersburg și Moscova ilustrează tocmai această contradicție.
Pentru a se proteja, regimul construiește o realitate alternativă, iar pe măsură ce puterea personalizată se concentrează în Kremlin, vulnerabilitățile percepute ale liderului ajung să fie tratate ca amenințări la adresa statului. Temerile, resentimentele și ambițiile personale sunt treptat instituționalizate, estompând granița dintre psihologia individuală și arta guvernării statului.
Această fuziune dintre lider și stat se reflectă în mod pregnant în retorica lui Putin. În discursurile sale, Rusia este prezentată în mod constant ca o victimă asediată, confruntată cu amenințări existențiale impuse de forțe externe ostile. Viziunea personală asupra lumii a liderului a devenit ideologia oficială a statului.
Kremlinul a creat un mediu informațional strict controlat pentru a se proteja de consecințele psihologice și morale ale propriei sale violențe. Odată ce viziunea liderului este încorporată în instituțiile statului, aceasta trebuie apărată împotriva oricăror dovezi care o contrazic.
Hannah Arendt susține că obiectivul propagandei autoritare nu este doar acela de a convinge oamenii de o anumită falsitate, ci și de a le submina încrederea în însăși posibilitatea existenței unui adevăr obiectiv.
Urmările masacrului de la Bucea, de lângă Kiev, din 2022, oferă o demonstrație grăitoare a acestei strategii. În loc să ofere o singură contra-narațiune, Kremlinul a lansat simultan zeci de explicații contradictorii: crimele nu au avut loc niciodată; victimele erau actori; Ucraina a înscenat atrocitatea; serviciile de informații occidentale au fabricat dovezile digitale.
Prin crearea unui mediu informațional dezorientant, regimul induce o stare de apatie în rândul publicului intern și exportă incertitudinea la nivel global, erodând încrederea în instituții și fragmentând discursul public. În aceste condiții, atât cetățenii ruși, cât și publicul din afara Rusiei devin tot mai vulnerabili la propaganda rusă.
Din perspectiva lui Erich Fromm, această fortăreață ideologică funcționează ca un mecanism psihologic de apărare împotriva unor realități destabilizatoare. A considera narațiunea regimului drept o simplă colecție de minciuni deliberate înseamnă a înțelege greșit fenomenul. În timp, granița dintre manipularea strategică și convingerea autentică începe să se estompeze.
Această înșelăciune politică se bazează și pe inversarea sistematică a limbajului. Exemple reprezentative sunt redefinirea agresiunii drept apărare, a constrângerii drept necesitate și a ocupației drept eliberare.
Această inversare ideologică modelează și rolul public al lui Putin. El este ridicat de la statutul de lider politic la cel de apărător simbolic al Russkiy Mir („Lumea Rusă”), o figură prezentată ca fiind destinată să protejeze Rusia împotriva unei distrugeri existențiale.
După decenii petrecute construind această realitate alternativă, Kremlinul a ajuns acum captiv în propria creație. O retragere din Ucraina ar presupune demontarea narațiunilor pe care se sprijină autoritatea sa.
Prin urmare, provocarea cu care se confruntă factorii de decizie occidentali este mult mai profundă decât simpla elaborare a unui acord diplomatic. Ei trebuie să facă față unui sistem politic care a devenit structural dependent de conflict, psihologic atașat agresiunii și protejat de realitate printr-un limbaj ideologizat.
În acest stadiu, escaladarea nu mai reprezintă doar o opțiune strategică. Ea a devenit parte integrantă a structurii politice a regimului și este adânc înrădăcinată în mecanismele psihologice de apărare ale elitei conducătoare. Astfel de sisteme nu se tem doar de o înfrângere militară; ele se tem de însăși revenirea la realitate. Pentru Putin, pacea este profund periculoasă nu pentru că ar amenința securitatea națională a Rusiei, ci pentru că ar zdruncina fundamentele psihologice și instituționale fragile pe care se sprijină regimul său.
