De ce regiunea Idlib ar trebui să provoace vise urâte Europei

Regiunea siriană Idlib a devenit nu doar o miză vitală de securitate pentru Turcia, ci și pentru arhitectura frontalieră a Uniunii Europene.

Idlib nu a fost niciodată, până acum, în centrul atenției internaționale în lungul război din Siria, dar importanța ei strategică în matematica conflictuală SUA-Rusia-Turcia a căpătat amploare în ultimele luni.

Geografic, Bosforul este poarta Europei, pe tărâm turcesc, spre Asia. Geostrategic, trecătoarea se află însă aici, în regiunea Idlib, un ghimpe înfipt în granița cu Turcia.

Teritoriul acționează acum ca un „birou” de pretenții hegemonice al Ankarăi. Însă, trebuie subliniat, pretenții nu fără un dram de fundament.

Imperiul

În vremea Înaltei Porți, Idlib era inima industriei otomane a uleiului de măsline și o rută comercială mănoasă pentru negustorii de bumbac, integrată administrativ în vilaietul Alep. Vine anul 1920, însoțit de un tratat: Tratatul de la Sèvres, care pune cruce Imperiului Otoman, sub iscăliturile Puterilor Aliate în sala de expoziție a celebrei fabrici de porțelan din Franța.

Cum se sparge porțelanul când pică de pe raft, așa s-a făcut țăndări și Imperiul Otoman, „bolnavul Europei”. Siria trecea sub mandat francez, iar printre celelalte teritorii ex-otomane unul avea să devină peste decenii tabla de darts a lui Recep Tyyip Erdogan: Kurdistanul; mai precis, Kurdistanul de Nord sau Kurdistanul Turc.

Tratatul de la Sèvres prevedea înființarea unui stat al kurzilor doar pe teritoriul viitoarei Turcii. A început un maraton al polemicilor în rândul kurzilor, care erau nemulțumiți de trasarea frontierelor. Certurile nu au dus la niciun rezultat, ci au împotmolit teritoriile locuite de kurzi într-o nebuloasă. Tratatul de la Sèvres nu a avut o viață lungă, fiind înlocuit în 1924 de Tratatul de la Lausane, a cărui hartă se află și astăzi la baza graniței turco-irakiene și care a împărțit teritoriile ocupate de kurzi în trei felii: una Iranului, alta Siriei și alta Turciei.

Dorințele stataliste ale kurzilor? Au fost lăsate pe gestiunea altui secol, la cheremul unui viitor incert. Căci, vorba lui Goncalo M. Tavares, politicienii sunt mecanisme care uită realitatea.

Un soi de A,B,C al situației

Ei bine, în secolul XXI regiunea Idlib este condamnată să plutească în deriva acestor vechi probleme nerezolvate. Provincia siriană este în prezent un avanpost al rebelilor anti-Assad Tahrir al-Sham, organizație aflată în legături cu Al Qaeda.

Pentru o mai bună orientare în spațiu, este necesară o grupare a actorilor implicați în luptă la est și vest de râul Eufrat pe teritoriul Siriei:

– la est de Eufrat: se întinde zona de influență militară a Statelor Unite;

– la est de Eufrat: Forțele Democratice Siriene (FDS) fac cărțile, în alianță cu SUA;

– FDS, care este marioneta paramilitară a PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), este considerată organizație teroristă de către Turcia și o amenințare la adresa securității sale naționale; deci, subiect de permanente disensiuni între Ankara și Washington;

– la vest de Eufrat: se întinde zona de influență militară a Rusiei și, prin extensie, a trupelor guvernamentale ale lui Bashar al-Assad;

– Turcia obișnuiește să desfășoare operațiuni militare la est de Eufrat, spre iritarea Statelor Unite.

Zona demilitarizată

În șahul forțelor internaționale implicate în conflictul din Siria, Turcia a alunecat acum spre o poziție teribil de incomodă. Dansul unui elefant pe sârmă.

În septembrie 2018, Turcia și Rusia au picat de acord să creeze o zonă de securitate (zonă demilitarizată) în Idlib, care să cuprindă estul Eufratului și teritoriul controlat de rebelii Tahrir al-Sham.

Forțele lui Assad aveau obligația de-a nu ataca Idlibul. De cealaltă parte, grupările considerate radicale, precum Tahrir al-Sham, trebuiau să părăsească în întregime zona demilitarizată, iar cele considerate moderate, precum Frontul Național de Eliberare din Siria (aliată a turcilor), aveau permisiunea să rămână în zona demilitarizată, însă după predarea armamentului greu.

În schimb, până la „decantarea” zonei demilitarizate, Turciei îi revenea răspunderea de a-i arbitra pe radicali și moderați, împiedicându-i să se măcelărească între ei, iar Rusia, de pe poziția de negociator al guvernului sirian, promitea că îl va ține în frâu pe Bashar al-Assad. Între timp, militarii celor două țări aveau să asigure patrule comune pe linia de demarcație a zonei demilitarizate.

Pe scurt, totul suna frumos pe foaie. Numai că, la proba realității, s-a ales praful în mai puțin de un an de această tentativă, iar Turcia s-a trezit de unde a plecat, spre frustrarea „Sultanului” Erdogan.

Acum, Turcia își încearcă șansa într-un tandem cu SUA. Un acord privind instaurarea unei zone demilitarizate a fost semnat în august între Ankara și Washington, însă implementarea lui înaintează greu, prea greu.

Un citat din șeful Mossad

Idlib este un nisip mișcător, orice acțiune diplomatică pare aici sortită eșecului, din moment ce aerul este atât de tensionat, încât depinde de cine trage primul glonț.

Varianta ideală pentru Erdogan ar fi ca SUA să își retragă complet și cât mai grabnic trupele din estul Eufratului, pentru ca Turcia – dublată sau nu de „omuleții verzi” ai Kremlinului –, împreună cu rebelii arabi, să poată ataca în voie pionii militari ai PKK. Chiar dacă trupele kurde, antrenate riguros de americani, sunt recunoscute pentru pregătirea lor militară aproape excepțională, este greu de crezut că vor putea ține piept celei de-a doua armate ca mărime din NATO. La antipod, Trump pare a opta pentru o retragere militară lentă, căutând oarecum să îl țină pe Erdogan în joc de glezne, însă fără a-l determina să își mute „calabalâcul” în tabăra lui Putin.

Potrivit experților în Orientul Mijlociu, liderul turc nu concepe zona demilitarizată ca pe-o simplă zonă tampon antitero, ci caută să o modeleze politic sub forma unei granițe „neomologate”, în cheie suveranistă, pe teritoriul Siriei, care să-i permită atingerea a două scopuri: 1) libertatea de a negocia ca actor independent cu Rusia și SUA, mano a mano, într-o eventuală reîmpărțire (prin guvernorate sau alte matrițe administrativ-teritoriale) a sferelor de influență în Siria; 2) întărirea, prin diverse dependențe politice, a zonei demilitarizate astfel încât să devină un cordon de proiecție hegemonică a Turciei asupra Siriei.

Să ne reamintim ce declara acum nu multă vreme șeful Mossad, Yosi Cohen, la o întâlnire cu directori ai serviciilor secrete ale țărilor din Golf. Și anume: „Puterea Iranului este fragilă în Siria. Adevărata amenințare provine din Turcia”.

S-400

Numai că, între timp, SUA și Turcia și-au mutat în curtea NATO scandalul legat de achiziția de către Ankara a sistemului rusesc antiaerian S-400, ducând la excluderea turcilor din programul F-35. Nu-i nimic, spune Moscova, frecându-și palmele, vom cârpi noi golul lăsat de F-35. Putin și Erdogan au discutat recent despre o posibilă cooperare a Turciei cu Rusia pentru achiziția de avioane militare SU-35. Voilà!

Însă pare cel puțin stranie această ușurință cu care președintele turc acceptă ca Putin să îi forțeze mâna în achizițiile de tehnică militară rusească. Oare pentru că la mijloc se află o suculentă promisiune legată de problema kurdă din estul Eufratului?

O subliniere: cumpărarea pachetului S-400 este un cal troian ce urmează a fi integrat, ca element „naturalizat”, în apărarea NATO la nivel de bloc militar. Turcia nu poate să-și cumpere jucăriorare balistice doar ca „țară privată”. Când ești într-o alianță militară, orice mutare de genul acesta are impact la nivelul întregii alianțe.

Generalul Ismail și „alianța secretă”

Semnale interesante vin, însă, dintr-un plan secund, al presei controlate de Guvernul turc. Cotidianul proguvernamental Millyet, care obișnuiește să acționeze drept un canal neoficial al Președinției turce, i-a luat recent un interviu generalului Ismail Hakki Pekin, fostul șef al Serviciului turc de Informații al Statului Major, care a emis ipoteza unei „alianțe secrete” între SUA și Rusia în teatrul de operațiuni din Siria.

Ismail Hakki Pekin: „Niciunul nu îşi doreşte ca Turcia să aibă vreo influenţă la masa negcoierilor. Un alt aspect este că ambii se atacă nu direct, ci prin intermediul altor state şi folosind serviciile de informaţii ale acestora. De aceea, în vestul Eufratului este influentă Rusia, iar în estul Eufratului, America… Când este vorba de o încercare de intervenţie a unei terţe părţi, ambele state se opun şi previn intervenţia. Adică Rusia nu se gândeşte să se alieze cu Turcia şi să participe la o operaţiune. Dacă Turcia ar acţiona de una singură în estul Eufratului, Rusia şi-ar deschide canalele cu SUA. Ar putea fi vorba de contacte între Rusia şi Turcia, dar nu este clar dacă până la urmă Turcia ar rămâne singură sau ar sprijini-o Rusia”.

Rezumând la maxim cadrul și simptomele: când Idlib va da cu adevărat în clocot, granițele balcanice ale UE vor sări iarăși din balamale, vor fi din nou izbite de o criză a refugiaților. Căci pe acest teritoriu se află epicentrul taberelor de refugiați de pe frontul sirian – mai mult de jumătate din cele două milioane de persoane forțate să fugă din calea războiului, potrivit statisticilor ONU. Cu un amendament: adăugați această cifră celor peste trei milioane de civili sirieni care trăiesc în întreaga regiune și care ar putea lua oricând calea Turciei.

„Idlib este o zonă gigantică a strămutaților”, astfel descria situația în 2018 Jan Egeland, șeful misiunii umanitare ONU pentru Siria.

Eșecul impunerii unei zone demilitarizate a dus deja la revărsarea a peste 250.000 de noi refugiați în Turcia, care este și așa sufocată de refugiați sirieni din valurile precedente.

Mai trebuie, închizând ochii, să ne închipuim ce se va întâmpla iarăși dacă Turcia va lua decizia să deschidă „supapa” la granița cu Bulgaria?