<< Decretul începe prin a critica Rusia pentru opresiunea asupra ucrainenilor „în teritoriile locuite istoric de ei”, spațiu definit drept „regiunile moderne Krasnodar, Belgorod, Briansk, Voronej, Kursk și Rostov” – o porțiune mare din sud-vestul Rusiei. De aici, se cere nu doar „elaborarea unui plan de acțiune pentru conservarea identității naționale a ucrainenilor în Federația Rusă”, ci și „dezvoltarea interacțiunii dintre ucraineni și popoarele asuprite de Rusia” și acoperirea „adevăratei istorii a ucrainenilor în teritoriile locuite istoric de ei în interiorul granițelor Federației Ruse”, în „programele de educație și în manualele școlare”.
Ucraina se află în plin proces al unui adevărat proiect de construcție a statului, în mod ironic accelerat de cruda invazie a lui Vladimir Putin. Vechile diviziuni între est și vest, catolici și ortodocși, vorbitori de ucraineană și de rusă contează mult mai puțin acum decât au contat vreodată. În acest context, este de înțeles și inevitabil ca Kievul să dorească aprofundarea acestui proces, la fel cum brutalitatea îndreptată împotriva poporului său îl face, în mod natural, să răspundă agresorului său.
Problema este, totuși, că lucrurile sunt mult mai complicate decât ar fi dispus să accepte Zelenski (cu atât mai puțin Putin). Original, Kievul era numit „Mama orașelor rusești”, cel mai important dintre principatele medievale ale Rusiei, până când a fost jefuit de mongoli și și-a văzut preeminența alunecând către alții: Vladimir, Suzdal, parvenitul Moscova. În secolul al XIV-lea, mongolii l-au pierdut în favoarea Marelui Ducat al Lituaniei. A rămas parte a ceea ce a devenit Uniunea Polono-Lituaniană. La mijlocul secolului al XVII-lea, a fost cucerit de cazaci, care în cele din urmă s-au supus țarilor ruși ca unui rău mai mic. Cu toate că a avut o autonomie considerabilă, Ucraina a rămas o dominație rusă și, în ciuda reușitei obținerii independenței efective în 1917-1918, a fost apoi absorbită în noul stat bolșevic. A rămas acolo până când Mihail Gorbaciov a dizolvat URSS, la sfârșitul anului 1991.
În timp ce cu siguranță se poate vorbi despre evoluția unei identități ucrainene, a limbii și culturii sale distincte, până nu demult aceasta fusese aproape întotdeauna în cadrul unui stat mai mare, iar identitățile ucrainene, poloneze, lituaniene, ruse și sovietice se amestecau, se îmbinau și se suprapuneau. Folosirea acestui aspect ca bază pentru politici prezintă astfel unele probleme serioase. De fapt, însăși ideea de a te ridica în apărarea cetățenilor ruși cu origini ucrainene reflectă direct pretențiile lui Putin de a avea dreptul să apere interesele „rușilor” din Ucraina.
În plus, referirea la dezvoltarea legăturilor „între ucraineni și popoarele asuprite de Rusia” – dincolo de limbajul emoțional și discutabil al minorităților naționale „asuprite” – sună periculos de mult ca un apel la folosirea rușilor cu origini ucrainene pentru a stârni tensiuni interetnice și pentru a fragmenta Federația. Acest lucru este, desigur, exact genul de acuzație pe care Kremlinul o aducea Kievului (și Vestului), până acum fără motive întemeiate.
În cele din urmă, nu poate fi o situație bună atunci când un președinte începe să dicteze ce ar trebui sau nu ar trebui să se regăsească în manualele școlare și în sălile de clasă. Acest lucru nu are prea multe în comun cu curriculumul național din Regatul Unit, ci mai degrabă reflectă exact ceea ce face Putin.
Desigur, Zelenski nu este Putin, și există o limită în privința a cât de mult pot fi făcute comparații. Cu obișnuita sa lipsă a conștiinței de sine, guvernul rus a reacționat cu furie. Ca de obicei, fostul președinte, azi toxic clopotar, Dmitri Medvedev, a fost primul care a reacționat, numind-o „propagandă primitivă” și afirmând că „ucrainenii sunt ruși, iar Malorossia” – „Mica Rusie”, un nume anacronic pentru Ucraina – „face parte din Rusia”.
Acest lucru va fi, desigur, exploatat cu bucurie de propagandă rusă. Guvernatorul regiunii Kursk, Roman Starovoit, a afirmat deja că decretul „demonstrează încă o dată că președintele nostru a avut dreptate să lanseze operațiunea militară specială”. Cu toate acestea, pare că orice face Zelenski este răsucit în astfel de scopuri.
Mai important este în ce măsură acest decret aproape reflectă într-un mod inflamator unele puncte de discuție rusești, în același timp cu o serie de alte măsuri și declarații care par a încerca să intensifice tensiunile. Zelenski tocmai a înaintat un proiect de lege care le permite celor capabili să-și demonstreze moștenirea ucraineană să ceară dubla cetățenie, cu excepția cetățenilor ruși. Guvernul propune, de asemenea, o interdicție de 50 de ani asupra tuturor legăturilor de transport cu Rusia. Cel mai remarcabil, adjunctul ministru al Apărării, Ivan Havriliuk, intervievat de un ziar german, a adăugat un nou punct la cererile actuale ale Kievului pentru pace: ca Rusia să renunțe la armele sale nucleare.
Este dificil de crezut că până și cel mai entuziast partizan ucrainean crede că războiul va lua o asemenea turnură încât Moscova să poată fi forțată la o capitulare atât de umilitoare. Punând toate astea laolaltă, te-ai putea întreba dacă nu cumva Kievul încearcă să facă orice dialog imposibil, pentru a încerca să împiedice orice presiune occidentală de a negocia cu Moscova. >>
