Experimentul a fost simplu; la fel, ai fi putut crede, era și sarcina. Studenți la literatură de la două universități americane au primit primele paragrafe din „Bleak House”, de Charles Dickens, și li s-a cerut să le citească și apoi să le explice. Cu alte cuvinte: studenți care studiau literatura engleză au fost rugați să citească un text de literatură engleză de la mijlocul secolului al XIX-lea. Cât de greu putea fi?
Foarte greu, după cum s-a dovedit. Studenții au fost descumpăniți de limbajul juridic și derutați de metafore. O descriere dickensiană a ceții i-a lăsat complet „în ceață”. Nu au putut înțelege vocabularul de bază: un student a crezut că atunci când se spunea că un bărbat avea „whiskers” însemna că era „într-o cameră cu un animal, cred… O pisică?”. Problema nu fusese atât faptul că acești studenți la literatură nu erau oameni ai literelor, cât accea că abia de erau alfabetizați.
Cititul este în dificultate. Numeroase studii, în locuri diferite, par să arate același lucru. Adulții citesc mai puțin. Copiii citesc mai puțin. Adolescenții citesc mult mai puțin. Copiilor foarte mici li se citește mai rar; multora nu li se mai sunt citește deloc. Rata lecturii este mai scăzută în rândul copiilor mai săraci — un fenomen cunoscut sub numele de „prăpastia lecturii” — dar lectura scade pentru toată lumea, pretutindeni.
În America, ponderea celor care citesc de plăcere a scăzut cu două cincimi în 20 de ani, potrivit unui studiu publicat în august în iScience, o revistă științifică. YouGov, o agenție de sondaje, a descoperit că 40% dintre britanici nu au citit și nici ascultat vreo carte în 2024. Lucrurile nu stau cu mult mai bine nici la cititul neindus de plăcere: potrivit lui Sir Jonathan Bate, profesor de literatură engleză la Universitatea Oxford, studenții „se chinuie să termine un roman în trei săptămâni”. Nici măcar tinerii educați, spunea un alt barbă-albă înțelept, nu au „nici obiceiul perseverenței, nici pe cel al concentrării”.
Astfel de lamentări ar trebui privite cu prudență: aproape singurul lucru pe care oamenii pasionați de cărți îl iubesc mai mult decât cărțile este să se plângă de cărți și de citit. Așa au făcut dintotdeauna: barbă-albă de mai sus era Dickens, în, ironic, „Bleak House”. Aproape imediat ce oamenii au încetat să-și facă griji pentru apariția lecturii — Socrate se temea că aceasta va „produce uitare” în rândul celor care o practică; Ecleziastul spune că „a face multe cărți este un lucru fără sfârșit” — au început să-și facă griji pentru declinul ei. După cum o arată tot Ecleziastul, „nu este nimic nou sub soare”.
Totuși, se poate argumenta că ceea ce se întâmplă acum este ceva nou. Nu ține doar de faptul că oamenii citesc mai puțin — deși așa este — ci și de faptul că se schimbă textura a ceea ce se citește. Propozițiile devin mai scurte și mai simple. Am analizat sute de bestselleruri din New York Times și am descoperit că propozițiile din cărțile populare s-au redus cu aproape o treime din anii 1930 încoace.
Deschide bestsellerul victorian Modern Painters de John Ruskin și vei găsi că prima propoziție are 153 de cuvinte. Ea conține sfatul sever de a nu avea încredere în „părerea eronată” a publicului și include un subtitlu care spune: „Opinia publică nu este un criteriu al excelenței”. Deschide actualul bestseller de non-ficțiune de pe Amazon, The Let Them Theory de Mel Robbins, și vei găsi că prima propoziție are doar 19 cuvinte. Un subtitlu spune: „Cum mi-am schimbat viața”. Printre sfaturile ei ferme se numără acela că, pentru a duce lucrurile la capăt, ar trebui să numeri invers ca NASA la lansarea unei rachete, pentru că „odată ce începi numărătoarea inversă, 5-4-3-2-1, nu mai există cale de întoarcere”. O amintire că Ruskin știa câte ceva.
Telefoanele inteligente sunt acuzate pentru obiceiurile de lectură tot mai slabe — și, desigur, numărul distragerilor a crescut. Dar cititul a fost dintotdeauna o bătaie de cap. „O carte mare”, spunea Calimah, poet grec din Antichitate, „este un mare rău”. Asta este cu atât mai adevărat după prânz. Te așezi să citești, apoi, după cum a notat un scriitor, soarele intră în cameră, ziua pare „de 50 de ore”, cititorul „își freacă ochii”, apoi în cele din urmă pune cartea „sub cap și… adoarme ușor”. Cum acel cititor era un călugăr ascet din secolul al IV-lea, probabil nu era distras de Snapchat.
De luat aminte
Așadar, nu este doar faptul că distragerile au crescut: dorința pură de a citi pare să fi scăzut. În epoca victoriană, societățile pentru auto-îmbunătățire prosperau. Pe dealurile Scoției, păstorii „mențineau un fel de bibliotecă circulantă”, scrie Jonathan Rose în cartea sa magistrală Viața intelectuală a clasei muncitoare britanice. Fiecare păstor lăsa cărți în crăpăturile zidurilor pentru ca alți păstori să le citească. În orașele industriale victoriene, muncitorii strângeau bani pentru a-și cumpăra cărți. Într-o localitate scoțiană, un băiat a observat un negustor de vechituri citind o carte. Cartea — pe care acesta i-a împrumutat-o — era Tucidide. Băiatul era Ramsay MacDonald, care avea să devină primul prim-ministru laburist al Marii Britanii.
Astăzi, acel zel pentru progres personal s-a diminuat. Unii dau vina pe costul ridicat al cărților și pe închiderea bibliotecilor pentru apatia intelectuală modernă — dar cărțile nu au fost niciodată mai ieftine. În vremuri romane, o carte costa trei sferturi dintr-o cămilă (adică mult). În epoca victoriană, un exemplar din Childe Harold’s Pilgrimage de Lord Byron costa un muncitor cam jumătate din venitul săptămânal. Și totuși, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, rata alfabetizării în rândul autodidacților scoțieni era printre cele mai ridicate din lume. Astăzi, Childe Harold’s Pilgrimage este gratuit pe Kindle, iar cititorii pot găsi multe alte cărți care costă mai puțin decât o cafea. Și totuși, rata lecturii continuă să scadă.
O explicație mai directă este că oamenii pur și simplu nu au chef. Profesorul Bate i-a pus pe mulți pe jar cu comentariile sale despre studenții care nu citesc: să spui astfel de lucruri, recunoaște el, poate părea „demodat”. Totuși, dacă vorbești cu profesorii, toți deplâng scăderea capacității de concentrare a studenților. Când profesorul Rose a început să predea, preda Bleak House. Astăzi nu ar mai încerca, spune el, parțial din cauza „presiunii constante” a decanilor de facultate de a „da din ce în ce mai puțină lectură” și parțial pentru că „studenții pur și simplu nu o vor citi”. În mai multe sondaje, tinerii descriu cititul ca fiind „plictisitor” și „o corvoadă”.
Se poate spune: și ce dacă? Profesorii de literatură engleză pot deplânge scăderea alfabetizării, dar asta poate fi doar interes personal: mai puțin o grijă pentru un obicei aflat în declin, și mai mult pentru un număr în scădere de „clienți”. Totuși, alfabetizarea afectează mai mult decât listele de lecturi universitare. Spre exemplu, o sofisticare literară sporită pare să ducă la o sofisticare politică mai mare. La cel mai simplu nivel, atenienii din secolul al V-lea î.Hr. au putut începe să practice „ostracismul” — votând exilarea oamenilor prin scrierea numelui lor pe ostraka, fragmente de ceramică — pentru că, după cum remarcă William Harris, un cercetător, atinseseră „un anumit nivel de alfabetizare”.
Prin contrast, o sofisticare literară în declin poate duce la o sofisticare politică în declin. Analiza noastră a discursurilor parlamentare britanice a arătat că acestea s-au redus cu o treime într-un deceniu. Am analizat, de asemenea, aproape 250 de ani de discursuri inaugurale prezidențiale, folosind testul de lizibilitate Flesch-Kincaid. Discursul lui George Washington a avut un scor de 28,7, adică nivel postuniversitar, în timp ce cel al lui Donald Trump a avut un scor de 9,4, nivelul unui licean.
Aceasta nu este, în sine, o problemă. Adesea, proza simplă este proză bună, iar puțini oameni și-au dorit vreodată ca discursurile politicienilor să fie mai lungi. Profesorul Bate este însă mai pesimist. Dacă pierzi capacitatea de a citi proză complexă, se teme el, s-ar putea să pierzi și capacitatea de a dezvolta idei complexe care „îți permit să vezi nuanța și să ții împreună două gânduri contradictorii”. Mediul este mesajul, iar mesajul are acum 280 de caractere. (Bleak House, prin contrast, ajunge pe la 1,9 milioane de caractere.)
Vor mai fi și alte pierderi din cauza declinului lecturii. Puține motoare ale mobilității sociale sunt mai eficiente decât cititul: întreabă-i doar pe păstorii scoțieni. Copiii bogați poate citesc mai mult, dar cititul este o invenție egalitară. Nimeni — nici bona, nici profesorul particular, nici prietenii sau școala de elită — nu te poate constrânge să devorezi o carte, în afară de tine însuți. Cititul nu este doar un instrument: este și una dintre marile plăceri ale vieții, așa cum știa bine Dickens. După cum spune Joe, fierarul cel bun din Marile speranțe: „Dă-mi o carte bună… și așază-mă lângă un foc bun, și nu cer nimic mai mult”. Odată ce oamenii uită asta, lucrurile chiar vor părea sumbre.
