Împlicarea diasporei în lupta cu un PSD care, timp de 30 de ani, ne-a învrăjbit, sărăcit și umilit, deschide o pagină a patriotismului tăcut, mărturisit prin faptele românilor de acasă și ale celor din afara granițelor, scrie George Arun pentru Deutsche Welle.
Avem, începînd cu noaptea de 24 noiembrie 2019, o șansă uriașă, pe care cei 6,5 milioane de români care au votat pentru o Românie normală, dintre care 5,6 milioane de alegători din țară și peste 860.000 din diaspora ne-am acordat-o.
Am fi putut fi mult mai mulți, dar absenții s-au dovedit a fi, ca de fiecare dată, adepții lui „ce-o fi o fi” sau apostolii sloganului adînc înrădăcinat în mentalitatea trîndavă a lui „toți politicienii sînt la fel”.
Treizeci de ani destinele ne-au fost amputate, pe de o parte de epidemia fesenistă, iar pe de altă parte de absenții pe care i-am pomenit, învîrtoșați de o falsă libertate, care de fapt nu este decît autosuficiență, un viciu al celor care se cred singuri pe lume, extrași de bunăvoie din comunitate.
Redau un fragment din discursul pe care președintele Iohannis l-a rostit, vizibil emoționat, imediat după aflarea rezultatului votului, care ilustrează cele spuse:
„Primesc această victorie cu bucurie, cu modestie și cu încredere în România. Vă promit că voi fi președintele tuturor românilor, și al celor care m-au votat, și al celor care nu m-au votat. Voi fi și președintele românilor care nu au votat deloc, cu speranța că data viitoare vor merge, totuși, la vot (…)
În România normală trebuie să fie alegătorii liberali, vor trebui să fie alegătorii USR-PLUS, alegătorii PMP și UDMR, și, da, în România normală trebuie să fie și alegătorii PSD. Eu nu am o problemă cu alegătorii PSD, eu am o problemă cu PSD.”
Înfrîngerea baronesei partidului-stat a determinat imediat punerea la colț a acesteia de către greii partidului, incluzîndu-i aici și pe baroneții din teritoriu, care îi cereau de mai mult timp capul.
O măsură provizorie, pentru ca după numai două zile, la al treilea cîntat al cocoșilor din noaptea de 26 noiembrie, în Cex-ul reunit al PSD, numita Viorica Vasilica Dăncilă împreună cu toți acoliții ei să fie obligată să demisioneze.
Conducerea interimară a partidului, care, după cum au declamat o serie de fruntași pesediști, urmează să fie restructurat din temelii, va fi asigurată de actualul președinte al Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu, împreună cu o nouă echipă, pînă la congresul programat să aibă loc în februarie anul viitor.
Nomenclatura pesedistă și-a pierdut busola
PSD nu a avut niciodată o garnitură de intelectuali care să-l susțină. Iliescu va pleca dintre noi cu acest regret.
Asta s-a văzut la toate ciclurile electorale din 1990 încoace, inclusiv, sau mai ales acum, cînd Iohannis a cîștigat un al doilea mandat de președinte sprijinit în mare măsură de intelectuali, de tinerii educați și de electoratul matur, care, la vîrsta majoratului, trecuse prin revoltele din decembrie ’89 și prin numărătoarea morților, mulți fiind la fel de tineri ca și ei.
Același electorat care trecuse prin mineriade, prin postura de cobai ai tranziției spre nicăieri. În schimb Dăncilă, prizonieră a mediocrității funciare și a unei conștiențe decalibrate, ne-a fost livrată în campania electorală prin numeroase imagini în care enoriașii se înghesuiau să-i pupe mîna.
Iată preoteasa pe care Dragnea ne-a pus-o în brațe și care în doi ani de zile ne-a adus pe marginea prăpastiei. Ceea ce nu putuse duce la bun sfîrșit întemnițatul a desăvîrșit pupila acestuia.
Economia, atîta cîtă era, a fost pusă pe butuci, instituțiile au fost făcute praf și pulbere prin promovarea incompetenței și a nepotismului, birocrația a întins la maximum limitele răbdării cetățenilor, Justiția, deși apărată punctual și permanent atît de vocea străzii, cît și de președinte și de opoziție, a fost timorată și parțial scoasă din joc prin legi și ordonanțe care să-i protejeze pe politicienii corupți, în special pe cei din PSD, dar nu numai. În fine, minciuna a atins cote mult mai înalte chiar și decît ceea ce ne amintim a fi fost specialitatea lui Victor Ponta.
Înfrîngerea Vioricăi Dăncilă a venit din toate părțile, ca un escadron de buldozere. Pesediștii de la vîrful partidului i-au cerut capul, de data aceasta răspicat, și nu ca după alegerile europarlamentare. Se pare că nu sosise ceasul coagulării grupului care să preia partidul.
Marțea neagră s-a întors împotriva celor care au votat ca hoții, noaptea, ordonanțele de îngenunchere a Justiției. Nu doar convingerea sau speranța în actualul președinte au învins-o pe Dăncilă, ci și absenteismul unei părți importante a electoratului pesedist tradițional.
Primarii, trași pe sfoară prin promisiuni fantasmagorice, nu au mai tras la jug, mai ales cei din mediul rural, pentru mobilizarea votanților, iar baronii locali nu au făcut decît să aștepte, detașați, anunțarea dezastrului. Faptul că mediul urban a avut cu un milion de voturi mai mult decît mediul rural confirmă cele spuse mai sus.
Dăncilă, ca și Dragnea, a continuat tradiția FSN, a PSD-ului de azi, de a conduce un partid al dosarelor de cadre. Amîndoi au avut mereu cel puțin cîte un înlocuitor de pe banca de rezerve pentru cei care au îndrăznit să miște în front.
Dacă funcția creează organul, în ograda PSD a fost mereu invers: organul, demnitarul pesedist, a desfigurat mereu funcția publică la pachet cu instituția, explicit, și-a subordonat-o conform ordinelor primite de la cercul restrîns din jurul doamnei de mucava.
De-acum Dăncilă Viorica Vasilica e istorie, o pagină din arhiva politicienilor care au fracturat destinele unei generații abia ieșite din comunism.
Pe urmele unei comunități transfrontaliere
Am rezumat istoria recentă a PSD sub mandatul baronesei Dăncilă Viorica Vasilica pentru a înțelege determinarea cu care au votat pentru o Românie normală românii din țară și cei din afara granițelor. Și unii și alții au de-acum în față perspectiva de a colabora cu președintele pe care l-au ales și, poate și mai important, cu guvernul Orban, pe care practic ei l-au desemnat la alegerile europarlamentare. Și unii și alții cer de-acum să fie tratați ca oameni, și nu doar ca niște buletine de vot.
Aproape neluați în seamă, începînd cu 1990 și chiar și după aderarea României în 2007 la Uniunea Europeană, românii plecați din țară s-au dovedit a fi pentru prima dată o mare comunitate transfrontalieră la cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din 2014.
Revolta românilor din diaspora față de modul în care guvernul Ponta le-a îngrădit atunci dreptul la vot s-a propagat în țară ca bulgărele de zăpadă, prin mobilizarea a două milioane de români din rîndul absenților de la primul tur, ceea ce a dus la victoria detașată a lui Klaus Iohannis în fața lui Victor Ponta.
Președintele a primit atunci un cec în alb din partea diasporei. Ce ar fi putut face în cei cinci ani de mandat pentru românii plecați după ’90 și chiar pentru cei împămînteniți în Europa occidentală încă din timpul comunismului? Spre exemplu, să fi urmat mai motivat fișa postului consilierului de stat Sandra Pralong, care conduce Departamentul pentru Relația cu Românii din Afara Granițelor.
Citim că această structură din cadrul administrației prezidențiale „asigură relaţia Preşedintelui României cu românii de peste hotare şi comunităţile din cadrul cărora aceştia fac parte.” Trebuie să recunoaștem că președintele a fost pasăre rară pentru comunitățile de români din Occident.
Din această cauză, sau și din această cauză, Klaus Iohannis a fost foarte puțin prezent în presa internațională. Pe de altă parte, nu atît întîlnirile cu comunități de români din afară ar fi așteptat diaspora, ci inițiative ale administrației prezidențiale pe plan intern, ca infrastructură națională pentru speranța unor români din afară că la un moment dat s-ar putea întoarce la casele lor.
Nu ne rămîne decît să sperăm ca în noul său mandat Klaus Iohannis să fie preocupat la modul imperativ, pragmatic, de diaspora. Vom vedea, „pas cu pas”, dacă președintele a meritat cecul în alb care l-a retrimis în scaunul de la Palatul Cotroceni.
Citiți articolul integral aici
