Dezastrul din Albania. Durrës, cel mai afectat oraș de cutremur, o așezare sufocată de tragedii istorice

De
Liviu G. Stan
-

Bijuterie culturală dominată de vestigii romane și otomane, orașul portuar Durrës, din coasta Adriaticii, este acum înțesat de clădiri prăbușite în urma cutremurului puternic, de magintudine 6,4, care a lovit Albania.

Seismul a izbit nu doar în structura clădirilor, ci și în sectorul turistic albanez, Durrës fiind un nucleu profitabil al litoralului Albaniei.

Unul dintre cele mai vechi orașe din Albania, fondat de coloniștii eleni, Durrës a fost intens măcinat de-a lungul epocilor de o gamă largă de dezastre. Într-un fel, orașul s-a aflat constant sub o zodie neagră. Port strategic pentru culoarele maritime ale Mării Adriatice, micuța așezare urbană a fost ținta invaziei Italiei fasciste în 1939, trecând apoi sub ocupație nazistă până în 1944.

În Al Doilea Război Mondial, Durrës a fost spulberat de bombardamentele masive ale Aliaților. Dar în vremea dictaturii lui Enver Hogea, tiranul care l-a egalat pe Nicolae Ceaușescu în amorsarea regimului cu ritualuri bizantine de glorificare, orașul avea să fie reconstruit rapid și să cunoască o industrializare accelerată. În 1947, stațiunea avea să găzduiască primul terminal feroviar al Albaniei.

Durres, 2018. Foto: Iulia Modiga

Războiul civil și Operațiunea Alba

După prăbușirea dictaturii, în tulburii ani 1990, Albania pica în anarhie. În 1997, albanezii au fost protagoniștii unui război civil declanșat de un joc piramidal tip „Caritas”, iar Durrës, ros de sărăcia muncitorilor din port și captiv încă în moștenirea izolaționismului paranoid practicat de Enver Hogea, a fost unul dintre cele mai afectate orașe din țară.  

Puhoaie de oameni disperați au luat cu asalt străzile, cerându-le guvernanților să acopere paguba din bugetul statului. Soluția politică n-a venit, însă politicienii din eşalonul doi, mirosind ocazia de a schimba balanța puterii, au căpușat furia populară. Dar nu doar politicienii ieșiseră la făcut profit pe seama anarhiei, ci și bandele interlope, care aveau să preia frâiele luptelor de stradă, atacând haiducește la drumul mare. Clanurile Cole și Gaxhai din Vlora și cartelul Pusi i Mezinit au fost maeștrii de ceremonii.

Pusi i Mezinit a fost implicat în masacrul din satul Levan, regiunea Fier, o baie de mitraliere între interlopi și populația romă. La sfârșit, absolut toți membrii cartelului zăceau ciuruiți în bălți de sânge, nimeni nu supraviețuise duelului.

În curând, revoltele aveau să verse în nordul Albaniei (dominat de dialectul gheg, vorbit și de kosovari). Crezând că cei din sud, în spiritul străvechilor disensiuni regionale, vor veni să-i măcelărească pe cei nord, președintele Sali Berisha și guvernul hotărâseră să deschidă depozitele de muniții. Lumea s-a năpustit și și-a luat arme ca din pom. Pe durata rebeliunilor, se estimează că 656.000 de arme de foc de diverse tipuri au ajuns în mâinile populației, 3 milioane de grenade și peste 1 milion de mine de teren.

Ordinea avea să fie reinstaurată abia după intervenția batalioanelor multinaționale de menținere a păcii, în cadrul Operațiunii Alba, condusă de Italia (România trimisese 400 de militari) și lansată de fostul premier Romano Prodi.

Printre clădirile devastate atunci s-a numărat și vila regală a lui Zogu I, situată pe o colină bucolică presărată cu pini.

Buncărele

Din 1967 și până la moartea lui Enver Hogea, în 1985, Albania a intrat într-un delir al „ciupercilor”, cum erau denumite (atât de sugestiv) buncărele „cetățenești”, după forma pe care o aveau cochiliile lor din beton armat. Începuse era Githmone gotti („Întotdeauna pregătiți”). Buncărele erau cireașa de pe tortul doctrinei militare albaneze, care se baza vital, în lipsa armamentului strategic, pe tehnici de gherilă urbană în cazul unei invazii armate. Mai precis, fiecare cetăţean lua o armă, se pitea în buncăr şi ţinea piept duşmanului.

Buncăre din Durres, 2018. Foto: Iulia Modiga

Circa 180.000 de buncăre aveau să împânzească harta Albaniei, de la Tirana și până Gjirokastra, de la Vlore și până la Shkoder. Un buncăr la 11 cetățeni, aceasta era norma stahanovistă.

Acum, o mică parte din acest tezaur betonat a fost integrat într-un circuit turistic, dar peste 80% dintre buncăre zac pe inventarul de reziduuri. Buncăre rătăcite printre blocuri, în parcuri, în curțile școlilor și pe bulevarde, împrăștiate în splendoarea de smochini a Drimului ori în seceta litoralului.

În Durrës, după ce se termină fâşiile plajelor amenajate, malul începe să urce pe terasamente abrupte printr-o mică junglă de pini. Apoi, peste vreo câţiva kilometri, spaţiul tropical se deschide dintr-odată într-un bărăgan de plaje sălbatice. Aici te aşteaptă între valuri cupola unui buncăr adusă în apă de surpătura costişei. Poţi jura că ai în faţă hârbul salin al unei capsule Soyuz. Astfel de peisaje marţiene se găsesc pretutindeni în arealul maritim albanez. Buncăre folosite ca şezlonguri ori pe post de trambulină pentru bălăcit. Unii albanezi au improvizat în buncăre beciuri gospodăreşti, în care-şi depozitează butoaiele cu murături. Alţii pot fi zăriți jucând table pe chelia buncărelor.

Prosopul și halatul

Uitându-mă pe Twitter acum, văd, în decorul infernal, hălci din zidăria romană căzute pe costișe. Orașul este construit circular, pe terasamente predispuse alunecărilor de teren, și seamănă un pic cu „Cetatea Soarelui” închipuită de Tomaso Campanella în celebra sa utopie primitivă din 1602. Albanezii încearcă de mulți ani să treacă în Patrimoniul Unesco amfiteatrul roman din Durrës construit sub Împăratul Traian. După acest cataclism, probabil că nu vor mai avea ce să includă.

Amfiteatrul din Durres, 2018. Foto: Iulia Modiga
Foto: Twitter

Și iată o imagine tulburătoare care vorbește despre cinismul naturii: etajele unei case s-au surpat, trăgând după ele întreaga fațadă, dar prosopul și un halat de baie dintr-o toaletă au rămas neatinse în cuier, ca un simbol stupid al fragilității vieții.

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here