Marea Britanie, adesea un aliat al Statelor Unite în materie de apărare, face presiuni asupra partenerului său pentru a rămâne ferm în fața președintelui Vladimir Putin, pe fondul temerilor că Rusia reprezintă o amenințare existențială pentru Europa, scrie The New York Times.
Atunci când David Cameron, ministrul britanic de externe și fost prim-ministru, a vizitat Washingtonul luna trecută, și-a făcut timp pentru a insista asupra susținerii Ucrainei în fața reprezentantei Marjorie Taylor Greene, republicană de extremă dreapta din Georgia, care se opune cu vehemență continuării ajutorului militar american pentru această țară.
Săptămâna trecută, Boris Johnson, un alt fost premier britanic, a susținut că realegerea lui Donald Trump la Casa Albă nu ar fi un lucru atât de rău, atâta timp cât Trump va fi convins să ajute Ucraina. „Pur și simplu nu pot să cred că Trump îi va abandona pe ucraineni”, a scris Johnson într-un comentariu din Daily Mail, care părea a fi un apel personal către candidat.
Dacă „relația specială” dintre Marea Britanie și Statele Unite a căpătat un aer de pledoarie specială în ultimele săptămâni, aceasta se datorează faptului că Marea Britanie, solidă ca o stâncă în sprijinul său pentru Ucraina, consideră acum că rolul său este acela de a-i face un duș rece unui aliat pentru care ajutorul acordat țării invadate de Rusia a devenit o cursă cu obstacole politice.
Diplomații britanici au declarat că David Cameron și alți înalți oficiali au făcut o prioritate din a-i convinge pe republicanii ostili față de continuarea ajutorului. Din motive de istorie și geografie, Marea Britanie a recunoscut că sprijinul nu este la fel de „instinctiv” pentru americani ca pentru britanici, potrivit unui diplomat de rang înalt, care a vorbit sub rezerva anonimatului din cauza sensibilității diplomatice a subiectului.
Spre deosebire de Statele Unite, unde Ucraina s-a încurcat într-o dispută cu republicanii privind politica de frontieră a președintelui Biden și a ajuns sub umbra unui Trump disprețuitor, sprijinul pentru Kiev în Marea Britanie a rămas neclintit, nedisimulat și nepartizan în cei doi ani de la invazia Rusiei.
Chiar și într-un an electoral, în care guvernul conservator și adversarii săi din Partidul Laburist se înfruntă pe aproape orice subiect, nu există nicio îndoială pe tema Ucrainei, cea mai mare provocare de politică externă cu care se confruntă țara.
Când premierul Rishi Sunak a anunțat recent un ajutor suplimentar de 2,5 miliarde de lire sterline (3,2 miliarde de dolari) pentru Ucraina, liderul laburist, Keir Starmer, i-a acordat instantaneu sprijinul. Marea Britanie, al treilea mare furnizor de arme după Statele Unite și Germania, a fost prima mare putere care s-a angajat să acorde un nou ajutor în 2024.
„Vom rămâne uniți în toate partidele noastre politice în apărarea Ucrainei împotriva acestei agresiuni din partea lui Putin”, a declarat Starmer. Într-o vizită făcută trupelor britanice desfășurate în Estonia, în apropiere de granița cu Rusia, chiar înainte de Crăciun, el a avertizat asupra problemelor care se înrăutățesc „atunci când politica devine moale cu Putin”.
Acest consens politic reflectă opinia publică din Marea Britanie. Aproximativ 68 la sută dintre oameni sunt în favoarea asistenței militare pentru Ucraina, iar 53 la sută spun că ajutorul ar trebui să curgă acolo „atât timp cât este nevoie”, potrivit unui sondaj din iulie al Grupului britanic de Politică Externă.
Mulți britanici consideră că războiul din Ucraina – la puțin peste trei ore de zbor cu avionul – este aproape în pragul lor, iar sprijinul lor reflectă teama că o victorie a Rusiei ar reprezenta o amenințare existențială la adresa securității Europei și a Marii Britanii. Adresându-se Parlamentului ucrainean la începutul acestei luni, Sunak a descris ajutorul militar ca fiind „o investiție în securitatea noastră colectivă” și a spus că „dacă Putin câștigă în Ucraina, nu se va opri aici”.
Șeful armatei britanice, generalul Patrick Sanders, a avertizat miercuri, într-un discurs, că britanicii sunt acum o „generație de dinainte de război”, care ar putea fi forțată să intre în luptă pentru a face față unei amenințări militare la adresa Europei din partea unei Rusii îndrăznețe. Downing Street a precizat ulterior că generalul Sanders nu a făcut aluzie la recrutarea pe timp de pace.
Există numeroase precedente în care Marea Britanie încearcă să motiveze o Americă șovăitoare în conflictele internaționale. În 1990, când președintele George H.W. Bush se străduia să formeze o coaliție a Națiunilor Unite pentru a se opune Irakului după ce acesta a invadat Kuweitul, Margaret Thatcher i-a spus: „Nu uita, George, nu este momentul să te clatini”.
În alte momente, Marea Britanie joacă rolul de partener hotărât al Americii. Luni, s-a alăturat Statelor Unite într-o a doua rundă de lovituri aeriene împotriva militanților Houthi din Yemen, la doar câteva ore după o convorbire telefonică între Sunak și Biden, în care au convenit asupra necesității de a combate încercările Houthi de a bloca transportul maritim comercial pe rutele maritime internaționale.
Malcolm Chalmers, director general adjunct al Royal United Services Institute (RUSI), un think tank londonez, a declarat că cooperarea britanico-americană în Yemen și îndemnul Marii Britanii către Washington în ceea ce privește Ucraina au surprins dinamica „împinge-trage” care a caracterizat relația transatlantică timp de decenii.
„Uneori, oamenii caracterizează greșit politica de securitate a Marii Britanii ca fiind un pudel al SUA”, a spus el. „Marea Britanie pune o valoare foarte mare pe relațiile sale cu SUA, dar asta nu înseamnă că nu vom face presiuni asupra SUA dacă simțim că nu se află la locul potrivit.”
Contrastul dintre aliați în ceea ce privește Ucraina a fost deosebit de puternic, în parte pentru că ambele intră în cicluri electorale în care astfel de politici sunt ușor de ținut captive de diverși populiști.
Figuri populiste din epoca Brexit, precum Nigel Farage, încă se plimbă neliniștite pe marginea terenului. Farage, un aliat vizibil al lui Trump care împărtășește opiniile mai blânde ale acestuia față de președintele Vladimir Putin, susține un nou partid anti-imigrație, Reform UK, de care unii parlamentari conservatori se tem că le va deturna voturile.
Dar conservatorii, spre deosebire de republicani, nu au o „aripă pro-Putin” în partidul lor, a declarat Lawrence Freedman, profesor emerit de studii de război la King’s College din Londra. În măsura în care vreun lider britanic ar fi putut căuta o înțelegere cu Rusia, a spus el, cel mai probabil acesta ar fi fost ultimul lider laburist, Jeremy Corbyn.
La urma urmei, Corbyn a declarat cândva că ar dori să vadă NATO „în cele din urmă desființată”. Comentariile de acest gen au împovărat Partidul Laburist cu reputația de lipsă de patriotism, acuzație pe care Starmer a lucrat metodic pentru a o contrazice, împreună cu antisemitismul care a contaminat cândva rândurile sale de extremă stânga.
Ștergerea acestei pete poate fi un alt motiv pentru care Ucraina nu a devenit o problemă controversată.
Desigur, o mare parte din sprijinul britanicilor pentru Ucraina își are rădăcinile în identitatea culturală și națională, care este mai profundă decât politica de partid.
Marea Britanie a adoptat o linie dură împotriva Rusiei încă de când Winston Churchill a avertizat privind o „Cortină de Fier” după cel de-al Doilea Război Mondial. Cinismul Regatului Unit față de acțiunile Rusiei s-a adâncit în 2018, după ce Kremlinul a fost acuzat de otrăvirea unui fost agent al serviciilor secrete ruse și a fiicei sale în Salisbury cu un agent neurotoxic. Marea Britanie a dat vina pentru operațiune pe serviciile de informații militare ale Rusiei și i-a expulzat diplomații.
Dar o succesiune de premieri conservatori a descoperit, de asemenea, că susținerea Ucrainei este o strategie atractivă pentru o țară care bâjbâie pentru un rol post-Brexit pe scena mondială. Fără a fi nevoită să-și angajeze propriile trupe sau chiar să-și asume un angajament financiar dincolo de acest an, Marea Britanie poate arăta ca un lider mondial la un cost relativ modest.
„Nu este o mare presiune pentru Marea Britanie să-și asume această politică”, a declarat profesorul Freedman. „Iar dacă ești primul care ia inițiativa, așa cum a fost Marea Britanie în mai multe rânduri, iar acum vii cu garanțiile de securitate, primești laude pentru asta.”
