<< Pentru o clipă, vestea a părut încurajatoare. Într-o apariție televizată atent pusă în scenă, din 14 februarie, Vladimir Putin a mormăit un „bun” la de propunerea ministrului său de externe, potrivit căruia, în ciuda avertismentelor din partea Occidentului cu privire la o invazie iminentă a Ucrainei, diplomația ar trebui să continue. O zi mai târziu, ministerul rus al apărării a declarat că unii dintre cei aproximativ 180.000 de soldați pe care îi desfășurase la granița cu Ucraina urmează să fie retrași în cazărmi, din moment ce și-au încheiat exercițiile militare. Iar exercițiile, susținuse el mereu, au motivul pentru care militarii se și aflaseră acolo >>, notează The Economist.
<< Oficialii și piețele au răsuflat ușurați. Din păcate, intelligence-ul din sursă deschisă avea să arate curând că, deși câteva unități o luau din loc, multe altele se pregăteau de luptă. Oficialii occidentali din zona de securitate l-au acuzat că a mințit, dublându-și avertismentele cu privire la o invazie rusă care se profilează. Chiar dacă trupele se retrag, această criză nu s-a încheiat încă. Și, orice s-ar întâmpla, că va fi sau nu război, prin declanșarea crizei, domnul Putin și-a lezat țara.
Mulți observatori occidentali ar contesta această judecată. Fără să tragă niciun foc, subliniază ei, Putin s-a transformat în centrul atenției globale, demonstrând că Rusia contează din nou. El a destabilizat Ucraina și le-a lăsat tuturor impresia că viitorul ei este treaba lui. E posibil să obțină unele concesii din partea NATO, pentru evitarea războiului. Iar pe plan intern, și-a evidențiat spiritul de om de stat și a distras atenția de la dificultățile economice și de la represiunea personalităților din opoziție, precum Alexei Navalnîi, care a fost din nou dus în această săptămână în fața unui judecător.
Cu toate acestea, e vorba aici de câștiguri tactice. Chiar dacă dl Putin le-a obținut, într-un sens mai durabil și mai strategic, el a pierdut teren.
În primul rând, deși toți ochii sunt ațintiți asupra lui Putin, acesta și-a galvanizat adversarii. Conduși de Joe Biden, care cândva l-a numit „ucigaș” pe Putin și cu siguranță îl detestă pe omul care a încercat să-l priveze de președinție, Occidentul a convenit asupra unui pachet mai dur de sancțiuni amenințătoare decât în 2014, când Rusia a anexat Crimeea. Etichetat, în 2019, de către președintele francez, ca suferind „moarte cerebrală”, NATO și-a găsit un scop reînnoit în protejarea flancurilor sale cu fața către Rusia. Preferind întotdeauna să păstreze distanța, Suedia și Finlanda s-ar putea chiar să se alăture alianței. Germania, care a susținut cu lipsă de înțelepciune noua conductă Nord Stream 2, a acceptat că gazul rusesc este o responsabilitate de care trebuie să se ocupe și că o invazie ar distruge proiectul. Dacă domnul Putin și-a imaginat că amenințările sale vor fi întâmpinate de un terci occidental, el a fost trezit la realitate.
Ucraina chiar a avut de suferit. Dar criza a afirmat, de asemenea, sentimentul popular în rândul ucrainenilor că destinul lor este în Occident. Adevărat, dl Putin a obținut asigurări că Ucraina nu este pe cale să adere la NATO – dar acestea au fost ieftine, deoarece apartenența fusese întotdeauna o perspectivă îndepărtată. Ceea ce contează mai mult este că, fiind neglijată în ultimii ani, Ucraina se bucură de sprijinul diplomatic și militar fără precedent al Occidentului. Asemenea legături, forjate în criză, nu se vor dizolva brusc dacă forțele ruse se retrag. Din nou, este opusul a ceea ce dorea dl Putin.
De asemenea, este adevărat că dl Putin a pus securitatea Europei pe ordinea de zi, inclusiv discuții despre rachete și exerciții militare. Dar astfel de discuții ar fi în interesul tuturor, deoarece reduc pericolul de conflict. Dacă negocierile de tip win-win contează ca victorii, pentru domnul Putin, atunci să fie mai multe.
Cea mai interesantă pierdere a lui Putin este acasă. Rusia a încercat să construiască o economie de fortăreață. Și-a mărit rezervele și a redus ponderea acestora deținută în dolari. A redus dependența firmelor de capitalul străin și a muncit din greu pentru a-și construi propria „stivă tehnologică” (totul, de la cipuri la aplicații până la rețeaua în sine). De asemenea, s-a apropiat de China, în speranța de a găsi un cumpărător alternativ pentru hidrocarburile care-i sunt încă principala sursă de valută.
Deși aceste acțiuni au diminuat din potențialul rău al sancțiunilor occidentale, ele nu l-au eliminat. UE încă preia 27% din toate exporturile rusești; China cam jumătate din asta. Gazoductul Power of Siberia, care va ajunge în China atunci când va fi finalizat, în 2025, va transporta doar o cincime din ceea ce merge acum în Europa. În cazul unui conflict grav, sancțiunile prin intermediul rețelei rapide de tranzacții bancare sau asupra marilor bănci rusești ar întrerupe sistemul financiar. Restricțiile de import, în stilul Huawei, ar cauza dificultăți uriașe pentru firmele de tehnologie din Rusia.
Domnul Putin poate fie să trăiască cu această interdependență, fie să se întoarcă mai departe spre China. Totuși, asta ar condamna Rusia să fie partenerul junior al unui regim lipsit de sentimente, care o vede ca pe un partener de rang diplomatic de rang inferior și o sursă înapoiată de mărfuri ieftine. Acesta este un jug sub care s-ar dl Putin s-ar freca.
Această alianță de autocrați ar avea și un cost psihologic în interiorul Rusiei. Ar demonstra dependența domnului Putin de siloviki, șefii din zona securitate, care văd în democrația Ucrainei și în adâncirea legăturilor cu Occidentul o amenințare la adresa propriei capacități de a controla și jefui Rusia. Ar fi un semn în plus pentru capitaliștii liberali și tehnocrați, aflați la celălalt pilon al statului rus pe care l-au pierdut. Mai mulți dintre cei mai buni și mai strălucitori ar pleca; alții ar renunța. Stagnarea și resentimentele s-ar transforma într-o opoziție care ar putea fi întâmpinată cu o brutalitate sporită.
Și dacă domnul Putin, conștient de toate acestea, ar invada? Acesta poate fi încă rezultatul teribil al acestei crize, deoarece fiecare parte încearcă să o devanseze pe cealaltă. În această săptămână, Duma de Stat a Rusiei l-a îndemnat pe Putin să recunoască „republicile” autodeclarate din Donbas, care pretind mari părți din teritoriul ucrainean pe care nu le controlează în prezent – adăugând încă un trăgaci pe care dl Putin îl poate acționa oricând dorește.
Pe lângă devastarea Ucrainei, războiul ar face un rău mult mai mare Rusiei decât amenințarea cu războiul. Occidentul ar fi mai galvanizat și mai hotărât să întoarcă spatele gazului rusesc; Ucraina ar deveni o rană purulentă, făcând Rusia să sângereze de bani și oameni; iar domnul Putin ar fi un paria. Rusia însăși ar fi afectată, pe termen scurt de sancțiuni, și mai târziu de autarhie și represiune încă și mai profunde.
Domnul Putin s-a pus singur într-o poziție proastă. S-ar putea dezlănțui. Cu toate acestea, o retragere acum, cu ambițiile lui zădărnicite, poate doar duce la un atac, mai târziu. Opunându-se amenințării pe care o reprezintă, Occidentul are cele mai mari șanse de a descuraja acea alegere fatidică. >>
