„Episodul Ebola l-a bântuit pe Obama. Le vorbea regulat vizitatorilor străini că temerile privind alte posibile pandemii îl țineau treaz noaptea. Până la încheierea președinției lui, Obama a înființat o direcție pentru securitatea globală a sănătății în cadrul Consiliului de Securitate Națională, a elaborat un caiet de măsuri pe care o viitoare administrație să îl folosească în combaterea pandemiilor și a folosit un exercițiu de securitate internă la nivel de cabinet cu oficiali din noua administrație Trump pentru a-i trece prin procesul decizional necesar răspunderii la un focar”. Rândurile îi aparțin lui Ben Rhodes, fost consilier adjunct pe securitate națională al lui Barack Obama. Textul integral, mai jos, în traducerea realizată de True Story Project.
Semnalat și de fostul consilier prezidențial, Iulian Fota, textul articolul semnat de Rhodes ar fi, în opinia lui Fota, numai bune pentru „a înțelege de ce trebuie să transformăm CSAT într-un real Consiliu de Securitate Națională”. Iar Iulian Fota adaugă: „Avem nevoie la Cotroceni, în cadrul DSN, de direcții specializate pe marile amenințări, pentru a pune la punct politicile de gestionare a unor amenințări. Și pentru a urmări punerea lor în opera. Exact ce face NSC la Casa Alb”.
Textul integral, semnat de Ben Rhodes:
Într-o cameră mare fără ferestre, în măruntaiele CIA, există un semn care spune că fiecare zi este 12 septembrie. Când am văzut prima dată acele cuvinte, în timpul unui tur al agenției, m-am simțit confuz. În calitate de newyorkez care a fost martor la atacurile din 11 septembrie, am simțit la un moment dat același lucru și eu, dar când am văzut semnul, în timpul celui de-al doilea mandat al administrației Obama, mi s-a părut că ignoră toate lucrurile pe care țara noastră le-a greșit din cauza acelei gândiri. Acum, întrucât COVID-19 a transformat modul în care trăiesc americanii și amenință să revendice exponențial mai multe vieți decât orice terorist, este timpul ca în sfârșit să închei acest capitol al istoriei noastre care a început pe 11 septembrie 2001.
Spun asta din perspectiva unei persoane a cărei viață a fost modelată de 11 septembrie. Eram un absolvent de universitate în vârstă de 24 de ani care lucra la o campanie pentru consiliul orașului când am urmărit cum al doilea avion se îndreaptă și intră în World Trade Center, și am văzut apoi prăbușirea primului turn. Tot ceea ce făcusem în viața mea până în acel moment mi s-a părut brusc banal. Am mers câțiva kilometri până la apartamentul meu, în timp ce colegii mei newyorkezi au ieșit în stradă pentru a fi împreună (așa cum nu putem fi astăzi). În zilele care au urmat, în Queens, cartierul meu, au avut loc câteva înmormântări pentru pompieri. Nu voi uita niciodată imaginea unei văduve devastate, așezată pe un scaun în curtea din fața casei sale, primind condoleanțe de la un grup dintre cei mai duri – dar și cei mai dărâmați – bărbați pe care i-am văzut vreodată.
Speriat și supărat, am fost însuflețit de discursul președintelui George W. Bush la o sesiune comună a Congresului câteva zile mai târziu, în care a declarat cu încredere: „Războiul nostru împotriva terorismului începe cu al-Qaeda, dar nu se termină aici. Nu se va încheia până când fiecare grup terorist de anvergură globală nu va fi găsit, oprit și învins.” El a definit mai departe natura acestui conflict spunând: „Americanii întreabă: ‘De ce ne urăsc?’ Ei urăsc ceea ce vedem aici în această sală – un guvern ales democratic.” Era liniștitor ca acest eveniment de neînţeles să fie formulat într-un mod familiar, o potrivire perfectă în narațiunea americană cu care am crescut în anii ’80 și ’90. După un deceniu definit de trivialitatea punerii sub acuzare a lui Bill Clinton și absența unei meniri, America a avut un nou scop național de amplitudinea Războiului Rece – un alt efort generațional de a face lumea sigură pentru democrație. M-am mutat în Washington, DC, pentru a face parte din efortul respectiv, în orice fel aș fi putut.
Am fost angajat ca scriitor de discursuri pentru fostul reprezentant Lee Hamilton, arhetipul înțeleptului din Washington, care a servit în Congres timp de 34 de ani și a condus Woodrow Wilson Center, un think tank care a îmbrăcat rolulul unui memorial oficial național pentru cel de-al 28-lea președinte al nostru. În fiecare zi, mergeam să lucrez în clădirea Ronald Reagan, unde o dală din Zidului Berlinului reamintea vizitatorilor arcul triumfului american: de la originea noastră ca superputere după victoria lui Wilson în Primul Război Mondial pînă la prăbușirea comunismului sovietic, evenimente care au făcut din America singura superputere a lumii – o epocă ce părea să fie încă în faza timpurie atunci când militarii noștri răsturnau regimurile din Afganistan și Irak.
Hamilton a fost numit vicepreședinte al Comisiei 9/11, așa că, timp de doi ani, viața și munca mea s-au concentrat pe atacurile care mă obligaseră să mă mut la Washington. Una dintre sarcinile pe care mi le-a atribuit Hamilton a fost să analizez cu atenție toate fatwā-urile lui Osama bin Laden și să examinez motivațiile extinse ale Al-Qaeda. După ce am citit propriile cuvinte ale lui Bin Laden și am studiat viața teroriștilor care au deturnat cele patru avioane, nu mai puteam să aliniez atât de ușor motivațiile acestora cu cele spuse de Bush după 11 septembrie. Oamenii care ne atacaseră nu păreau concentrați pe ura lor față de „guvernul ales democratic” al Statelor Unite. Urau era politica externă americană. Ceea ce au căutat a fost răsturnarea propriilor lor guverne – în primul rând pe cel din Arabia Saudită, de unde proveneau bin Laden și 15 dintre cei 19 teroriști, și cel din Egipt, de unde a venit liderul complotului, Mohamed Atta.
În timp ce Comisia 9/11 lucra la publicarea raportului său, războiul din Irak se destrăma într-un dezastru total. Desființarea armatei și a statului irakian mi-au slăbit încrederea în competența americană. Ororile din Abu Ghraib mi-au slăbit încrederea în autoritatea morală a Statelor Unite. Victoria strategică evidentă în fața Iranului mi-a slăbit încrederea în judecata stabilimentului de securitate națională. Reformularea războiului ca un efort de a aduce democrația poporului irakian mi-a slăbit încrederea în cuvintele rostite de liderii mei. Retorica ce odinioară însuflețea acum părea cinică, o justificare post facto a unei greșeli catastrofale. Democrația era pervertită, nu promovată.
M-am înfuriat, mai ales, pe mine însumi. Eram un democrat, dar am ajuns la Washington pentru a face parte din răspunsul bipartid la 9/11 – unul care avea să-i lepede pe teroriști, în cuvintele lui Bush, în „mormântul anonim al minciunilor respinse din istorie”, alături de „fascism, și nazism și totalitarism.” Am crezut prezentarea lui Colin Powell către Națiunile Unite despre armele Irakului de distrugere în masă. Am aplaudat răsturnarea unei statui a lui Saddam Hussein. Am ignorat semne evidente de exagerare – deschiderea unui gulag în Guantanamo Bay și torturarea unor oameni care ar fi putut fi nevinovați de către guvernul nostru. Am crezut ideea că democrații aveau nevoie să demonstreze dorința de a urmări vehement în justiție „războiul global împotriva terorismului”, chiar dacă acest lucru ne-a condus într-un război cu o țară care nu a avut nicio legătură cu atacurile din 11 septembrie. Am fost naiv și am greșit, amăgit de propriile mele emoții de după 11 septembrie și de asigurările propriului meu guvern. Fiecare zi este 12 septembrie.
Asta nu înseamnă că al-Qaeda nu a fost o amenințare sau că eforturile Americii de a lupta împotriva lor nu au adus nimic bun. Sunt sigur că unele atacuri au fost oprite, că vieți nevinovate au fost salvate și că majoritatea bărbaților și femeilor care au lucrat în contraterorism au fost motivați de o dorință sinceră de a face Statele Unite – și lumea – un loc mai sigur. Dar până la sfârșitul președinției Bush, pe măsură ce economia globală s-a prăbușit în jurul meu, mi-a fost imposibil să ignor faptul că răspunsul Americii la 11 septembrie a făcut mai mult rău decât bine.
Atacurile din 11 septembrie au continuat să-mi influențeze viața în timp ce munceam pentru campania prezidențială a lui Barack Obama. Nu aș fi obținut acea slujbă fără asocierea mea cu Comisia 9/11, care mi-a oferit nu doar o acreditare, ci și o relație cu Denis McDonough, cel care m-a ajutat să mă alătur campaniei Obama (și care a ocupat ulterior funcția de șef de cabinet în al doilea mandat al lui Obama).
Obama nu ar fi fost ales ca al 44-lea președinte al Statelor Unite dacă 11 septembrie nu s-ar fi întâmplat, moment ce a pus în mișcare lanțul de evenimente care au culminat cu războiul din Irak. Opoziția sa față de război în perioada de dinaintea invaziei și promisiunea de a-l încheia i-au oferit diferențierea principală față de Hillary Clinton în alegerile primare ale Partidului Democrat. Și la fel cum 11 septembrie mă obligase să mă mut la Washington, acest lucru a declanșat evenimentele care au condus la numirea mea în poziția de consilier adjunct pe securitate națională la Casa Albă mai puțin de un deceniu mai târziu.
În timpul primului al președenției lui Obama, un set de forțe copleșitoare – aproape ca un câmp gravitațional – a continuat să-l atragă pe tânărul președinte mai adânc într-o gamă largă de conflicte post 11 septembrie. Utilizarea dronelor înarmate începuse deja în timpul preluării funcției și a luat amploare pe tot parcursul anului 2009. Avertismente urgente cu privire la afiliații al-Qaeda din Yemen și Somalia atrăgeau SUA în aceste țări. Armata americană a făcut presiuni asupra lui Obama pentru a trimite aproximativ 60.000 de soldați americani suplimentari în Afganistan doar în anul 2009 – jumătate dintre aceștia ca urmare a unei solicitări care aștepta deja un răspuns în momentul preluării funcției, iar cealaltă jumătate mai târziu în același an. Deși la momentul respectiv nevoia de a suplimenta numărul de trupe a părut esențială, costurile par acum mai mari decât câștigurile.
Lucrând în punctul focal dintre politică și politici, am devenit conștient în mod acut de faptul că este mai greu să închei războaie decât să le amplifici. Prima dată când Obama a suferit o diminuare importantă a sprijinului colegilor săi democrați din Congres a fost din cauza efortului său de a închide Guantanamo Bay prin relocarea unor prizonieri în Statele Unite. Dorința clară a lui Obama de a separa Statele Unite de Irak și de a evita alte angajamente militare în zona Orientului Mijlociu a alarmat aliații tradiționali ai SUA, în special Arabia Saudită și Egiptul, ale căror acțiuni au fost atât de centrale în ascensiunea Al-Qaeda.
În cel de-al doilea mandat, Obama a făcut un efort mai coordonat pentru a reorienta politica externă și de securitate națională americană, departe de concentrarea post 11 septembrie asupra terorismului. Osama bin Laden fusese eliminat, lăsând al-Qaeda ca o umbră a ceea ce a fost. Economia creștea. Sondajele arătau că publicul american era obosit de război. La Casa Albă am discutat încheierea „perioadei post 11 septembrie” – conversații care au creionat discursul lui Obama la Universitatea Națională de Apărare din 2013. „Pentru mai mult de un deceniu, națiunea noastră a cheltuit peste un trilion de dolari pentru război, fapt ce a contribuit la explozia deficitului și la limitarea capacității noastre de a construi aici acasă ”, a spus Obama. El a continuat să solicite un efort de abrogare și înlocuire a Autorizației de Utilizare a Forței Militare din 2001 care a guvernat războiul din Irak (efort pe care Congresul nu l-a făcut niciodată). „Efortul nostru sistematic de demontare a organizațiilor teroriste trebuie să continue”, a spus el. „Dar acest război, ca toate războaiele, trebuie să se termine. Asta ne sfătuiește istoria. Asta ne cere democrația noastră.”
Următorii trei ani s-au simțit ca o luptă între dorința lui Obama de a trece într-o nouă eră și opunerea Americii post 11 septembrie. Obama a început să traseze contururile unui nou tip de politică externă, cu noi priorități. Numărul de trupe din Irak și Afganistan a scăzut la aproximativ 15.000 – față de cele 150.000 desfășurate acolo în 2009. Acordul cu Iranul a evitat atât înarmarea acestuia cu arme nucleare, cât și un alt război în Orientul Mijlociu. Parteneriatul Trans-Pacific a creat o coaliție de națiuni într-un potențial pact comercial și un bloc strategic pentru a modela ascensiunea Chinei. Combaterea schimbărilor climatice a fost o prioritate principală în aproape toate relațiile bilaterale și multilaterale pe care Statele Unite le-au avut, ducând în final la Acordul de la Paris.
Dar Obama a trebuit întotdeauna să-și alinieze propriile priorități cu obligațiile pe care le-a simțit ca președinte post 11 septembrie. Și, când mă uit înapoi la acel moment, multe dintre lucrurile pe care le contest – utilizarea continuă a dronelor la o anumită scară, sprijinul pentru războiul saudit din Yemen, războiul afgan prelungit – nu sunt deloc lucrurile pentru care am fost atât de vocal criticați; în schimb, cea mai mare parte a presiunii a avut legătură cu opusul: de ce Obama nu făcea mai mult în Iran, Siria, Yemen, Afganistan sau Orientul Mijlociu extins.
Într-adevăr, politica și evenimentele mondiale au fost ca niște nisipuri mișcătoare sub picioarele noastre. În afara granițelor, războiul civil sirian făcea ravagii, Irakul se clătina și apariția ISIS – succesorul filialei al-Qaeda care s-a înrădăcinat în Irak după invazia noastră – a atras Statele Unite într-o nouă campanie de combatere a terorismului. Acasă, republicanii s-au concentrat pe o problemă toxică cu legături vagi, dacă nu chiar înșelătoare, cu securitatea națională: insistența de a declara împotriva „islamului radical”, investigații interminabile în Benghazi, care s-au transformat în investigații despre e-mailurile lui Hillary Clinton, dar și demagogizarea acceptării refugiaților și a imigrației ilegale în Statele Unite.
Donald Trump a profitat de aceste curente întunecate de opinie în timp ce și-a lansat campania prezidențială în 2015, captând temerile americane post 11 septembrie față de un „altul” fără chip și frustrările americanilor cărora li s-au promis mari victorii în Irak și Afganistan, dar au primit doar încurcături. În loc să ia în considerare modalitățile prin care am fi putut greși în răspunsul nostru la cele întâmplate pe 11 septembrie, Trump a atribuit vina inamicilor din interior: un președinte negru, imigranți cu piele brună, refugiați musulmani. Social media a evidențiat aceste temeri din zeci de milioane de gospodării americane și ne-a transformat într-o țintă ușoară a campaniei de influență dusă de Rusia.
În retrospectivă, cel mai clar indicator din anii președenției lui Obama pentru perioada pe care o trăim acum a venit în toamna anului 2014. Într-un moment în care ISIS semăna o panică deplină în sufletul poporului american, în urma decapitării tragice a patru ostatici conaționali, ne-am confruntat cu izbucnirea unei boli infecțioase, Ebola, care amenința să ucidă milioane de oameni. Prin desfășurarea forțelor armate americane în Africa de Vest, prin angajarea eforturilor a zeci de țări în vederea contribuției cu personal medical și echipamente medicale, și integrarea infrastructurii de sănătate publică și securitate națională a Americii sub o direcție unitară, Obama a reușit să conducă o coaliție care a înăbușit focarul Ebola aproape de sursa sa. A fost nivelul maxim al conducerii internaționale a lui Obama.
Dar episodul l-a bântuit pe Obama. El le-a spus în mod regulat vizitatorilor străini că temerile unor alte posibile pandemii îl țineau treaz noaptea. Până la încheierea președinției lui Obama, el a înființat o direcție pentru securitatea globală a sănătății în cadrul Consiliului de Securitate Națională, a elaborat un caiet de măsuri pe care o viitoare administrație să îl folosească în combaterea pandemiilor și a folosit un exercițiu de securitate internă la nivel de cabinet cu oficiali din noua administrație Trump pentru a-i trece prin procesul decizional necesar răspunderii la un focar. Dar președintele care tocmai prelua funcția nu avea intenția de a se baza pe moștenirea lui Obama, ci de a o demonta.
În 2019, am predat un curs la UCLA despre retorica prezidențială și politica externă americană. Unul dintre discursurile citite de studenții mei a fost adresa lui Bush în Congres după 11 septembrie, care încă se remarcă ca un exemplu excepțional de scriere. Cu doar câțiva ani mai tineri decât eram eu atunci când acele cuvinte mi se păreau atât de însuflețitoare, elevii mei au citit textul de parcă ar fi venit de pe o altă planetă. Statele Unite au transformat întregul lor scop național într-un război împotriva unui grup de teroriști? I-am rugat să enumere care credeau că sunt problemele cele mai presante cu care se confruntă țara. Schimbările climatice au fost în fruntea listei. Inegalitatea economică, datoriile studenților, rasismul structural și o serie de alte probleme au completat-o. Nici un singur student nu a menționat terorismul. Atracția acestei generații față de Bernie Sanders – atât de diferit față de instituția democratică din care făcusem eu parte – era evidentă în acea sală.
Lui Trump îi place să vorbească despre încheierea războaielor post 11 septembrie ale Statelor Unite. Dar ultimul său buget de apărare este cu 112 miliarde de dolari mai mare decât a fost în anul în care a preluat funcția. Această cheltuială suplimentară pare ghidată de doar puțin mai mult decât dorința președintelui de a declara că investește în plus în armata americană. Utilizarea dronelor a crescut. Au fost relaxate regulile care încercau limitarea victimelor civile în Afganistan și în lupta împotriva ISIS. A fost crescut numărul trupelor americane din Afganistan. Cu excepția notabilă a unei retrageri bizare și pripite din misiunea noastră contra ISIS în Siria, alocarea de resurse post 11 septembrie a infrastructurii militare și de informații a Statelor Unite este mai robustă ca niciodată. Eforturile lui Obama de a formula o politică externă post 11 septembrie – ancorată în Parteneriatul Trans-Pacific și Acordul de la Paris – au fost anulate. În locul lor a venit o constelație de politici sub banner-ul „America întâi” – un amestec de practici restrictive de imigrație, dispreț pentru aliații tradiționali și instituțiile internaționale, și un război comercial cu China.
Cel mai acut, Trump s-a fixat asupra Iranului ca prioritate. De la retragerea din acordul cu Iranul, el a adus Statele Unite în preajma unui potențial război cu această țară. Pe lângă reînnoirea sancțiunilor, Trump a desfășurat aproape 20.000 de trupe americane suplimentare în Orientul Mijlociu, alimentând provocările iraniene ca răspuns. (Din punctul în care ne aflăm acum, în carantină, este greu de cuprins faptul că acum câteva luni aproape că ne-am fi aflat într-un alt război post 11 septembrie bazat pe o decizie prezidențială de a ucide pe cineva.)
În atitudinea și abordarea lui, Trump însuși rămâne mai mult un președinte al erei 11 septembrie. Nu ar fi putut deveni președinte fără arhitectura mass-mediei de dreapta, în principal Fox News, care a înflorit după atacurile din 11 septembrie. Avocatul său personal, Rudy Giuliani, și-a transformat răspunsul lăudabil la aceste atacuri într-o carieră speculativă care l-a condus până la Ucraina în urmărirea teoriilor conspiraționale despre Joe Biden. Minciuna lui Trump potrivit căreia musulmanii din New Jersey au sărbătorit căderea Turnurilor Gemene completează denaturarea semnificației evenimentelor din acea zi dintr-un moment ce a creat un scopul comun pentru poporul american într-o expresie a politicii „albe” împotriva unui invadator „altul”.
Trump a reușit cu succes să valorifice furia, nemulțumirea, naționalismul și rasismul grosolan pentru a câștiga sprijin politic. Dar această abordare este inutilă atunci când trebuie răspuns unei crize reale. Confruntarea lui Trump cu COVID-19 i-a adus în față un adversar căruia nu-i pasă cum se numește, nu recunoaște nicio frontieră și nu se joacă după regulile deteriorate ale politicii Statelor Unite, ci mai degrabă după regulile științei și ale realității obiective.
În timp ce atacurile din 11 septembrie au avut loc doar în trei locații, COVID-19 a afectat deja aproape tot teritoriul țării. Majoritatea Statelor Unite se află în ordonanță de distanțare socială. În mod clar, intrăm într-o perioadă cu traume severe. Mulți – dacă nu cei mai mulți – dintre concetățenii noștri vor suferi de boală. Un număr de neimaginat de oameni poate muri. Ordinea și coeziunea socială pot fi testate în moduri neprevăzute. Economia americană va trece printr-un șoc susceptibil de a rivaliza cu criza financiară din 2008 și Marea Depresiune. La fel ca în cazul acestor evenimente, reverberațiile geopolitice vor fi profunde și de durată.
Primele luni ale acestei crize sugerează că ordinea mondială care va apărea la final este probabil modificată definitiv. Răspunsul Americii la 11 septembrie a comis greșeala familiară de a grăbi declinul unei puteri prin exagerare; președinția Trump și eșecul nostru de a răspunde eficient la COVID-19 ne arată pericolele unei lumi în care America nu face niciun efort în a fi un lider.
Totuși, o perturbare uriașă oferă și oportunitatea unei schimbări extraordinare. Și de asta are nevoie America. Aceasta nu este pur și simplu o problemă de încheiere a războaielor rămase din 11 septembrie – avem nevoie de o transformare a ceea ce a fost întregul nostru mod de a privi lumea încă din 11 septembrie. Da, avem o nevoie continuă de a lupta împotriva grupărilor teroriste, dar cele mai mari amenințări cu care ne confruntăm mergând înainte vor veni nu din partea unor grupuri precum Al Qaeda sau ISIS, ci din schimbările climatice, pandemii, riscurile pe care le prezintă tehnologiile emergente și răspândirea unui amestec de autoritarism naționalist și totalitarism în stil chinezesc care ar putea transforma modul în care ființele umane trăiesc în fiecare țară, inclusiv a noastră.
Pentru a face față acestor provocări, americanii vor trebui să regândească orientarea actuală a propriului nostru guvern și societăți, și să treacă peste mentalitatea noastră post 11 septembrie. Orice efort serios trebuie să schimbe prioritățile cheltuielilor bugetare ale guvernului nostru. Nu are sens ca bugetul Pentagonului să fie de 13 ori mai mare decât întregul buget pentru afaceri internaționale, buget ce finanțează Departamentul de Stat, USAID și programele globale ale altor agenții. Întregul buget pentru pregătirea răspunsului în cazul acestei pandemii este o eroare clară în comparație cu un plan de trilioane de dolari pentru modernizarea infrastructurii armelor nucleare din America. Investiții inteligente în cercetare și dezvoltare, inclusiv pentru agenții precum Institutele Naționale de Sănătate și Fundația Națională a Științei, au transformat Statele Unite într-un lider global în sănătate, știință și tehnologie; acum suntem în spatele unor țări precum Germania și Coreea de Sud – țări la a căror reconstrucție sau construcție am contribuit în timpul Războiului Rece – în ceea ce privește dezvoltarea și implementarea testelor COVID-19.
Trebuie să schimbăm modul în care ne raportăm la securitatea națională și politica externă. În administrația Obama, eforturile de promovare a schimbărilor climatice și a securității sănătății globale nu s-au împletit cu infrastructura americană de combatere a terorismului sau cu interesele Congresului. Aceste provocări definitorii trebuie să ajungă în centrul atenției unui număr mult mai mare de personal – la Casa Albă, Departamentul de Stat și alte agenții – și trebuie să stimuleze parteneriate în afara guvernului. Între timp, dacă vom continua să ne folosim de retorica despre democrație pe care am folosit-o din 11 septembrie față de adversarii noștri, noi și aliații noștri vom trebui să ne ridicăm la standardele sale.
Trebuie să ne schimbăm atitudinea față de guvernul însuși. Asaltul mai multor decenii asupra rolului guvernului în viața americanilor a dus la o administrație Trump care nu ține cont de expertiză și disprețuiește funcționarii publici. Criza COVID-19 a relevat faptul că guvernul este esențial; că serviciul public este valoros; că faptele și știința ar trebui să ghideze deciziile; și această competență contează mai mult decât jocurile nesfârșite ale Washingtonului.
Donald Trump este întruchiparea unor tendințe care se dezvoltă de multă vreme – imaturitatea culturii noastre, răutatea politicii noastre, dezintegrarea presei noastre. Toate acele tendințe s-au accelerat începând cu 11 septembrie 2001. Pe măsură ce trecem printr-o perioadă de timp nedeterminată rupți de ritmul normal al vieții noastre, americanii vor fi nevoiți să ia în considerare ce este cel mai important pentru ei. Răspunsul, până în prezent, pare a fi o familie, o comunitate și un sentiment de decență – indiferent dacă este vorba de eroismul personalului medical sau de videoclipul pe care prietenul tău l-a împărtășit cu vreun act de bunătate întâmplător. Politica și guvernul nostru ar trebui să reflecte această decență în prioritățile pe care le stabilim acasă și în acțiunile pe care le întreprindem în străinătate.
Anii ce s-au scurs după 11 septembrie 2001 constituie acum aproape jumătate din viața mea. Călătoria mea din toți acești ani m-a purtat de la mirosul usturător al aerului din zona în care era World Trade Center la Casa Albă în acea Situation Room și până la izolarea socială din Los Angeles sub ordinul „în siguranță acasă”. A doua zi, m-am dus cu fiicele mele la o plimbare pe străzile golite de oameni. Cele mai mari orașe ale noastre arată acum ca un platou de filmare al unui film de rău augur despre dezastre. Fiica mea de 5 ani a luat o păpădie. După ce a suflat toate semințele, am întrebat-o care a fost dorința ei. „Să fac coronavirusul să dispară”, a răspuns ea. M-am gândit ce va înțelege ea din tot ceea ce se întîmplă. Și ce vom înțelege noi din tot ceea ce se petrece acum?
În acel moment, nu mai era 12 septembrie.
- BEN RHODES a fost consilier adjunct pe securitate națională al președintelui Barack Obama.
