Aș dori să încep prin a face o precizare: nu sunt nici avocat, nici specialist în drept constituțional, însă aș vrea să împărtășesc câteva reflecții simple asupra virtuții Statelor Unite ale Americii – un text de George Friedman, pentru Geopolitical futures.
Președinții nu conduc Statele Unite; ei supraveghează acțiunile guvernului federal. Nu fac ceea ce doresc; acționează în cadrul unui sistem de legi adoptate de Congres. Președinții pot respinge prin veto orice lege adoptată, însă Congresul are puterea de a anula acel veto. Instanțele interpretează legile adoptate de Congres pe baza limbajului și intenției reprezentanților aleși și în contextul care definește atât natura guvernului, cât și drepturile și obligațiile cetățenilor. Președinții și Congresul au întreprins numeroase acțiuni care au fost declarate neconstituționale. Congresul a modificat anumite părți ale Constituției, dar președintele nu are dreptul de a se opune prin veto acestor amendamente.
Consider acest sistem atât elegant, cât și complex – elegant prin faptul că este construit pentru a asigura o putere limitată și eficientă, iar complex prin faptul că permite Curții Supreme să acționeze cu precizia unui chirurg. Scriu despre geopolitică, dar trebuie să spun că genialitatea părinților fondatori în crearea acestui sistem trebuie privită ca unul dintre fundamentele puterii geopolitice a Americii, tocmai datorită eleganței și complexității sale.
Cu toate acestea, trebuie să mă refer la consecințele geopolitice ale recentei decizii a Curții privind tarifele vamale. Președintele Donald Trump a descris tarifele drept un mijloc de a reechilibra sistemul comercial internațional într-un mod mai favorabil pentru Statele Unite. Dar a intenționat, de asemenea, să le folosească drept armă geopolitică.
Sistemul de liber schimb menit să stabilizeze și să consolideze Europa după Al Doilea Război Mondial s-a bazat pe o necesitate geopolitică. Pentru SUA era esențial ca Uniunea Sovietică să fie împiedicată să cucerească Europa Occidentală și să preia porturi la Atlantic, fapt care ar fi permis Moscovei să trimită flote în ocean, să conteste controlul american asupra mărilor și astfel să submineze comerțul global. (Desigur, confruntarea avea și o dimensiune ideologică.)
După prăbușirea imperiilor europene, principiul liberului schimb a evoluat într-un sistem concomitent de ajutor extern, pe măsură ce SUA și Uniunea Sovietică au luptat pentru influență asupra statelor nou-independente, numite la acea vreme „Lumea a Treia”. A fost o strategie utilă, care a folosit bogăția americană pentru a limita puterea sovietică. Puterea economică a fost utilizată pentru a reduce eficiența ajutorului și a operațiunilor militare sovietice. Au existat războaie purtate între sovietici și americani în Lumea a Treia, însă doar indirect, deoarece ambele părți au evitat în mod prudent confruntarea directă de teama unui război nuclear.
Când s-a încheiat Războiul Rece, pentru SUA nu mai exista imperativul de a îmbogăți și consolida Europa sau de a combate Rusia în Lumea a Treia. Administrația Trump a redus în consecință ajutorul extern și, procedând astfel, a modificat sistemul de liber schimb existent din 1945. Imperativul fundamental al SUA fusese atins. Eșecul Rusiei de a cuceri Ucraina a fost cuiul final din sicriu.
De atunci a apărut un nou sistem comercial, conceput să fie mai favorabil Statelor Unite. Odată cu acesta a apărut și o nouă dimensiune a economiei globale. Dacă înainte economia era folosită pentru a crea alianțe anti-sovietice și a limita puterea și influența Moscovei, acum este utilizată pentru a proteja companiile americane de concurența străină. Cu alte cuvinte, tarifele sunt transformate în arme împotriva puterilor externe. Un exemplu relevant a fost decizia de a impune tarife țărilor care cumpărau petrol din Rusia.
Un exemplu și mai important este China. China este a doua cea mai mare economie a lumii și o putere geopolitică emergentă. Însă creșterea sa a fost întotdeauna condiționată de accesul la piața și investițiile americane. Fără acest acces, China nu s-ar fi dezvoltat atât de rapid. Beneficiul pentru SUA a constat atât în accesul la produse mai ieftine, cât și în îndepărtarea Chinei de Rusia, cu care avea deja o relație tensionată. Totuși, afluxul de produse chinezești în SUA a devenit atât de intens încât a început să pună presiune asupra mediului de afaceri american. Poate și mai important, gradul în care economia americană a ajuns să depindă de exporturile chineze a creat o vulnerabilitate geopolitică. Deși economiile SUA și Chinei sunt interconectate, cele două țări sunt implicate și într-o competiție militară care, uneori, ar putea escalada până la război. Nicio națiune nu poate depinde de exporturile unei țări cu care ar putea ajunge în conflict militar.
Prin urmare, China a fost principala țintă a regimului tarifar american. Deși acest lucru a dus la creșterea prețurilor în SUA, a creat probleme mai mari pentru China. După cum am susținut, SUA și China sunt implicate în negocieri nu doar pe teme economice, ci și militare. Tarifele au pus China într-o poziție dificilă. În afară de creșterea cooperării și reducerea tensiunilor, în special în ceea ce privește Taiwanul, aceste discuții, dacă ar avea succes, ar putea amplifica tensiunile dintre Rusia și China – o relație complicată chiar și atunci când ambele state erau comuniste.
Astfel, decizia Curții Supreme de a limita capacitatea lui Trump de a impune tarife fără aprobarea Congresului creează o problemă geopolitică. Impunerea de tarife Chinei a fost esențială pentru a crea o situație în care Beijingul avea nevoie să ajungă la un compromis cu Washingtonul. Dacă aceste tarife dispar, presiunea asupra Chinei de a ajunge la un acord amplu cu Statele Unite se reduce semnificativ.
Genialitatea sistemului politic american este reală. La fel de reală este și realitatea geopolitică potrivit căreia Statele Unite ale Americii trebuie să reducă tensiunile cu China. Având în vedere hotărârea instanței, poziția de negociere a Chinei este acum considerabil întărită.
Curtea Supremă a Statelor Unite nu are obligația de a lua în considerare această dimensiune geopolitică. Ceea ce s-a întâmplat reprezintă doar o consecință neintenționată a unei decizii bazate pe lege și pe principii constituționale. Totuși, este un aspect care trebuie avut în vedere. Donald Trump a declarat că dispune de mijloacele necesare pentru a continua impunerea tarifelor prin alte legi. Această afirmație pare să fie adevărată, dar este limitată. Probabil că nu va putea recrea nivelul de putere geopolitică generat de regimul tarifar existent. Desigur, Părinții Fondatori nu ar fi putut anticipa această situație, însă sistemul pe care l-au creat trebuie să îi facă față. Dat fiind că nu au dorit un guvern unitar și integrat, ci unul care echilibrează și limitează fiecare instituție, acesta este un caz interesant în care echilibrul puterilor intră în coliziune cu imperativele geopolitice.
