FT: UE trebuie să învețe limbajul puterii / Riscurile aduse Uniunii de abordarea lui Macron

Au trecut mai bine de trei ani de când liderii UE au adoptat o pompos botezată „strategie globală” în privința politicii externe și de securitate. Nu s-a sfiit de la a declara vulnerabilitatea Europei la riscurile interne și externe, observând că: „Trăim în vremuri de criză existențială, în interiorul și în afara Uniunii Europene”. Documentul din iunie 2016 identifica „autonomia strategică” drept obiectiv fundamental al UE. El promitea o politică externă și de securitate integrată, bazată pe „capacități militare și antitero, cât și pe ocazii de angajare, societăți care includ și drepturile omului”, scrie Financial Times într-un articol preluat de Rador.

Redăm articolul integral:

Ambiția de autonomie globală a UE a rămas intactă. Dar un progres efectiv în această direcție e dificil de sesizat. Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a promis că va conduce un executiv „geopolitic”, netemător să urmeze interesele UE într-o manieră la fel de pragmatică precum China, Rusia și SUA. Josep Borrell, șeful diplomației UE, afirmă că europenii trebuie să „învețe să utilizeze limbajul puterii”. Dincolo de aceste vorbe cutezătoare, e departe de a fi clar dacă între capitalele naționale există un consens cu privire la ce ar putea însemna în practică autonomia strategică.

În ochii președintelui francez Emmanuel Macron ar trebui să însemne o mai mare independență de SUA. El spune că NATO e „în moarte cerebrală”, angajamentul de securitate al SUA față de Europa este în dubiu, iar UE ar trebui să inițieze un dialog constructiv cu Moscova.

Italia, Portugalia și alte țări situate departe de Rusia simpatizează într-o oarecare măsură opiniile dlui Macron. Însă chestiunile arată diferit din perspectiva statelor baltice, a țărilor nordice, a Poloniei și României. Cu toate resimt o neliniște justificată după ce Rusia a anexat Crimeea, a intervenit în estul Ucrainei și a interferat persistent prin toată vecinătatea UE.

Riscul presupus de abordarea dlui Macron este acela că poate agrava neînțelegerile din interiorul UE, determinând statele est-europene să sfideze Franța și să se agațe și mai puternic de garanțiile de securitate obținute de la SUA. Mai mult, Germania nu are nici o dorință de a vedea NATO și mai slăbită, după zdruncinăturile suferite de alianță de la sosirea președintelui Donald Trump la Casa Albă.

Franța resimte o frustrare de înțeles datorită unei anumite inerții strategice a Germaniei în fața tensiunilor globale în creștere. Tot așa a fost îndreptățită și administrația Trump – și cele anterioare – să critice Berlinul pentru cheltuielile sale militare, care rămân sub ținta convenită de NATO, în ciuda faptului că Germania a strâns an după an mari surplusuri bugetare. Adevărul e că rezistența față de o abordare militară și de securitate mai viguroasă este adânc înrădăcinată în societatea germană și în sistemul partidelor țării.

Influența globală în expansiune a Chinei, agresivitatea Rusiei și comportamentul recent al SUA fac de dorit ca UE să gândească și să acționeze ca o entitate mai presus de formidabila putere comercială și de reglementare a mediului de afaceri care deja este. Aici rezidă valoarea ideii de Consiliu de Securitate European pe care o explorează Franța și Germania. Și ar fi logic ca Regatul Unit să facă parte dintr-un astfel de consiliu, mai cu seamă dacă Brexit se va materializa.

Însă europenii trebuie să fie realiști. Ani de acum înainte, bugetele militare la nivel UE și național vor fi probabil prea mici și prea necoordonate pentru a exista o autentică autonomie strategică. E drept, există și căi non-militare de a obține influență, cum ar fi un rol financiar mondial mai mare pentru moneda euro. Însă el nu va fi ușor de atins atât timp cât investitorii vor avea temeri privind adaptabilitatea pe termen lung a zonei euro. Cele mai mari obstacole sunt de ordin psihologic. Europa este divizată în însăși mintea ei cu privire la cum ar trebui să răspundă la noile realități geopolitice tulburătoare ale lumii. În asemenea circumstanțe, este prematur, și poate chiar periculos, să pui sub semnul întrebării alianța transatlantică, în condițiile în care Europa nu are nimic cu care s-o poată înlocui.