Săptămâna trecută au izbucnit ciocniri între Pakistan și India, după ce un grup militant – despre care se presupune că este sprijinit de Pakistan – atacase o zonă din Kashmir aflată sub controlul Indiei. Astfel de incidente sunt frecvente, mai ales între rivali istorici care împart o graniță, însă natura acestui conflict particular evidențiază schimbările recente din modul în care operează diplomația și armatele, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Răspunsul „normal” al indienilor la un masacru comis de o forță provenită din Pakistan ar fi constat în comasarea de trupe de ambele părți ale graniței, urmată de mici confruntări desfășurate de unități de infanterie. Ar fi putut fi implicată și artilerie ușoară și posibila desfășurare a mai multor forțe la o anumită distanță în spatele frontierei, dimensiunea acestora transmițând nivelul potențial al amenințării.
Un astfel de proces reprezintă o dimensiune esențială a diplomației. Un conflict de graniță sugerează că un atac mai amplu ar putea fi posibil dacă diplomația eșuează. Este un instrument folosit de către diplomați pentru a convinge cealaltă parte că țara lor nu a fost intimidată și că faptul de a nu jaunge la o soluție diplomatică ar putea duce la război. Fie că este o amenințare serioasă sau doar un gest gol de conținut, acest lucru poate fi dedus din gravitatea confruntării de la graniță și din numărul soldaților trimiși în spatele frontului. Este un ritual care uneori duce la o înțelegere, alteori la război, uneori marginalizează problema de fond, alteori se repetă și, în unele cazuri, nu servește decât ca tehnică de intimidare. Indiferent cât de frecvent apare, nu este atât o amenințare militară, cât un semnal diplomatic.
Ciocnirea dintre India și Pakistan nu a fost un conflict de graniță, dar a avut același scop. A implicat pătrunderea unor aparate de zbor în spațiul aerian al celeilalte țări. Astfel, semnalele diplomatice de natură militară au fost transmise prin drone care vizau obiective militare aflate mult dincolo de graniță și situate în apropierea anumitor orașe. Ambele părți au emis semnale diplomatice; doar că au făcut-o într-un mod radical nou. Au ignorat granița pentru a transmite semnalul și au început cu ceea ce altădată ar fi fost interpretat ca un semn al unui război total.
Până de curând, granița reprezenta, în războiul convențional, linia de demarcație dintre suveranitate și violarea suveranității – adică sfârșitul diplomației și începutul războiului. Mesajele diplomatice erau transmise de ambele părți, doar că nu la graniță. Episodul de săptămâna trecută, așadar, nu este un eveniment idiosincratic, ci o evoluție profundă a gesturilor militare ca parte a diplomației – una care reflectă o schimbare în natura războiului și irelevanța tot mai mare a granițelor. Elementul-cheie constă în dezvoltarea dronelor. Acestea sunt „descendenții” rachetelor balistice intercontinentale (ICBM). ICBM-urile sunt arme strategice. Drona este o rachetă de dimensiuni reduse care conține explozibili, dar este ea însăși explozivă – o combinație între un obuz de artilerie și un ICBM, nu neapărat balistică, dar cu potențial de manevrare în zbor. Rachetele intercontinentale, prin puterea lor distructivă, nu erau potrivite ca avertisment. Dronele, prin potențialul lor mai redus de distrugere și impactul mai limitat, au fost.
La fel de important este că, așa cum ICBM-urile au schimbat natura războiului strategic, dronele, împreună cu sateliții senzoriali, au schimbat natura războiului tactic. Această schimbare este vizibilă pe deplin în Ucraina. Dronele nu au fost folosite doar ca arme ale terorii, îndreptate împotriva țintelor civile, așa cum sunt ICBM-urile. Ele au fost utilizate și pentru a lovi și anihila elemente ale războiului convențional, fie mici, fie mari: trupe, tancuri, fortificații, comunicații, centre logistice și orice altă componentă a războiului.
Într-un sens, dronele funcționează ca obuze de artilerie cu rază lungă de acțiune. În altul, ele operează ca aparate de zbor de sine stătătoare, din ce în ce mai capabile să manevreze și să evite rachetele anti-dronă. Și, într-un alt sens, ele remodelează războiul convențional. În Ucraina, operațiunile ofensive ruse au presupus concentrarea de trupe, blindate și artilerie într-un model de luptă comparabil cu cel din Al Doilea Război Mondial. Statele Unite au folosit sateliți cu senzori multispectrali care puteau „vedea” și detecta prezența acestor trupe prin căldura corporală, metal și alte spectre. Ceea ce fusese un război sol-sol a devenit putere aeriană, care acum s-a transformat în țintire prin satelit a dronelor lansate de la sol. Dincolo de impactul direct asupra modului de a duce un război, acest lucru a schimbat fundamental modul în care țările pot transmite amenințări diplomatice. De asemenea, a făcut ca granițele să fie mai degrabă simbolice decât sacrosancte.
Cea mai dramatică schimbare – dar aceasta nu este neapărat una nouă – este lansarea din spațiu a unor rachete agile, concepute să supraviețuiască suficient pentru a ajunge la țintă. Asta înseamnă că desfășurarea forțelor terestre trebuie regândită și că războiul convențional – fundația atât a securității naționale, cât și a agresiunii – se va orienta tot mai mult către puterea aeriană. Dacă fiecare dronă acționează ca un avion și o bombă în același timp, folosită o singură dată și apoi pierdută, este necesar să apară muniții capabile să supraviețuiască, transportând submuniții și fiind, de asemenea, ghidate prin țintire din orbita joasă a Pământului.
Astfel, în urma războiului din Ucraina, episodul dintre India și Pakistan indică faptul că ciocnirile de graniță, ca gesturi diplomatice, sunt într-o anumită măsură depășite, că avansurile tehnologice ale dronelor, ca gesturi, sunt mult mai periculoase decât confruntările la frontieră și că războiul tactic s-a schimbat profund. >>
