<< Voturile pentru alegerile intermediare din SUA sunt aproape numărate. Democrații sunt încântați că nu au pierdut atât de mult pe cât se așteptau, iar republicanii sunt dezamăgiți că nu au câștigat atât de mult pe cât credeau. Țara nu a căzut și nici nu s-a îndrăgostit de vreunul dintre cele două partide ale sale >>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Aceste alegeri, ca multe altele înaintea lor, ilustrează stabilitatea sistemului politic al SUA. Nici republicanii, nici democrații nu sunt în măsură să guverneze decisiv, parțial pentru că niciunul dintre partide nu este suficient de coerent pentru a se uni asupra oricărui alt plan decât cel de a-l critica pe celălalt partid. Desigur, asta decurge chiar din design. Părinții fondatori au creat un sistem menit să lege mâinile politicienilor, în absența unui consens puternic. Săptămâna aceasta, alegătorii nu au reușit să-i ofere niciunuia dintre partide un consens puternic. În mare măsură, americanii sunt mulțumiți cu status quo-ul. Ar putea să îl schimbe, dar americanii se simt mai liniștiți să creadă că alții sunt proști și ticăloși.
În vremuri normale, acest lucru nu ar fi alarmant, dar ne apropiem de sfârșitul ciclului istoric care a început în 1980 și se va încheia în timp util. Majoritatea americanilor nu sunt conștienți că felul în care trăiesc se va schimba, în cele din urmă în bine, dar după câțiva ani destul de dureroși.
Ciclurile se desfășoară în perioade de aproximativ 50 de ani. Ca atare, când ne uităm înapoi, la anii 1970, 1920, 1870 și 1820, observăm că au avut caracteristici comune. Una este aceea a dislocării economice majore în care vechiul sistem s-a prăbușit iar în locul lui a apărut unul nou. În anii 1970, inflația a scăpat de sub control, petrolul a fost pus sub embargou, iar un război între Israel și Egipt a dus la o criză economică masivă. În 1929, un colaps masiv al economiei americane s-a datorat unei scăderi a exporturilor în principal către Europa, care, la rândul său, fusese rezultatul Primului Război Mondial. În anii 1870, valoarea dolarului a fost spulberată de Războiul Civil, care a perturbat aproape fiecare piață din țară. În anii 1820, băncile nu au putut subscrie expansiunea masivă umană spre vest.
Disfuncția economică internă, cuplată cu războiul – uneori, un război în care SUA au fost implicate doar marginal – au generat o criză. Astăzi, Statele Unite nu se află încă într-o criză economică și, deși sunt marginal implicate în războiul din Ucraina, nu pierd cu adevărat niciun dom în conflict.
Cum se derulează, atunci, acest ciclu actual? Cred că sunt șase pași:
- Bunul-simț din era anterioară ne aduce o criză socială, economică și militară. Lumea noastră s-a schimbat, iar bunul-simț ne provoacă în acest moment durere.
- Sistemul politic sporește aplicațiile strategiilor din epoca anterioară, crescând durerea și furia publicului.
- În cadrul sistemului politic are loc o revoltă politică, propulsând noi personalități politice într-o poziție de putere suficientă pentru a contesta vechiul bun-simț și a-l paraliza.
- Președintele, care reprezintă vechiul bun-simț, dă deoparte această nouă forță politică, aplicând vechiul simț al realității și creând astfel o criză.
- O revoltă la scară largă aduce la putere un președinte și un congres care știu că vechiul sistem a eșuat, dar nu sunt siguri care este soluția. Ei aduc iluzia schimbării.
- Începe să apară un set de soluții, la început lent și apoi mai rapid, până când ipotezele de bază ale Statelor Unite sunt schimbate și un nou bun-simț este pus în loc.
Aplicați crizei din anii 1970, pașii arată cam așa:
- La începutul anilor 1970, a existat un eșec militar, economic și social, livrat de bunul-simț din era Roosevelt.
- Pe măsură ce deceniul se derula, bunul-simț al erei Roosevelt a fost aplicat (prin reduceri de taxe) unei probleme grave, contemporane (inflația). Opinia publică s-a înfuriat.
- Conservatorii au devenit din ce în ce mai influenți și au blocat multe acțiuni.
- Președintele Jimmy Carter a dat deoparte alte forțe și a întreprins o serie de acțiuni care au inflamat populația.
- Revolta pe scară largă l-a adus la putere pe Ronald Reagan, bazată pe o înțelegere clară a faptului că sistemul eșuează, dar fără a înțelege ce trebuie să facă.
- A apărut un set de soluții cunoscute sub numele de economia ofertei și o nouă eră a început.
Cât timp durează toate astea? Aplicând modelul anilor 1970, o schimbare masivă ar trebui să dureze aproximativ opt ani. De la epoca Roosevelt, a fost nevoie de aproximativ doi ani pentru a instala un nou președinte, dar de aproximativ 10 ani pentru a rezolva problema în mod semnificativ. În jurul anilor 1870, schimbarea a durat aproximativ cinci ani, iar schimbarea reală a durat puțin mai mult. Aș putea continua, dar concluzia este că nu suntem aproape de a ieși din durerea actuală. Chiar dacă președinția se va schimba peste doi ani, această tranziție va dura ceva. >>
Criza instituțională a Americii. Ciclul celor 80 de ani – George Friedman
