<< Din afara centrului de comandă, este dificil să înțelegi strategia unei țări aflate în război. Cu toate acestea strategia devine clară atunci când este analizată de la inițierea războiului până la încheierea sa. Trebuie să înțelegi imperativele care motivează fiecare parte, forțele disponibile fiecărei tabere și prețul pe care fiecare parte îl poate plăti pentru victorie. Ne aflăm acum în momentul – dar poate chiar l-am depășit – când războiul poate fi înțeles destul de bine pentru a explica de ce anumite lucruri s-au desfășurat așa cum s-au desfășurat >>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Israel a menținut o poziție militară dominantă încă de la războiul arabo-israelian din 1967, chiar dacă în mare parte a fost una defensivă. Inamicul său istoric, națiunile musulmane din Orientul Mijlociu – aici folosim musulman în loc de arab, deoarece lista include și Iranul, care este în principal persan și șiiit – erau împărțite în multiple facțiuni care erau forțate să treacă la ofensivă dacă doreau să se angajeze în război, oferind Israelului avantajul defensivei și lăsând asupra dușmanilor săi sarcina inițierii. Acest lucru însemna că partea de intelligence forma nucleul poziției Israelului; un eșec al serviciilor de informații ar schimba avantajul în favoarea ofensivei inamicului.
Hamas, principalul dușman al Israelului în războiul curent, s-a confruntat cu două provocări paralele. Una era aceea că facțiunile arabe erau divizate și concurau între ele. A doua era ceea ce vedea ca imprevizibilitatea Israelului și capacitatea sa de a lovi. Hamas trebuia să domine facțiunile arabe pentru a se proteja și trebuia să slăbească Israelul pentru a-și proteja și avansa poziția.
Pentru Hamas, așadar, cheia era Israelul. Dacă învingea sau slăbea Israelul, își ridica statutul în lumea arabă, rezolvând ambele provocări strategice. Devenea forța dominantă în regiunea sa.
Hamas a înțeles că pentru Israel, intelligence-ul este fundamental. Israelul mai trecuse printr-un eșec de intelligence care îl traumatizase profund. În octombrie 1973, forțele egiptene au traversat Canalul Suez și, avansând adânc în Peninsula Sinai, au reușit să amenințe sudul Israelului. Siria s-a deplasat pe Înălțimile Golan pentru a amenința nordul Israelului. Ambedle erau sprijinite de Uniunea Sovietică. Serviciile de informații israeliene nu anticipaseră deloc atacul, iar câteva zile a părut că era în pericol nimic mai puțin decât supraviețuirea Israelului. Când a devenit clar că Israelul nu mai era în pericol, Moscova și-a retras sprijinul. De atunci, strategia Israelului a fost să detecteze atacurile și să învingă rapid dușmanii înainte de a-și pierde susținătorii internaționali. Israelul și-a transformat sistemul de intelligence în ceva ce a crezut că este capabil să detecteze pericolele potențiale. Și totuși, Hamas a reușit să lanseze un atac surpriză cel puțin parțial pe baza convingerii că Israelul nu se aștepta la unul și că guvernul era distras de disputele politice interne.
Strategia Hamas impunea surpriza completă. La rândul său, asta presupunea să țină serviciile de informații israeliene în întuneric cu privire la forța construită în Gaza și pregătită pentru luptă. Hamas a reușit să surprindă complet, adăugând la succesul său capturarea a aproape 250 de israelieni care urmau să fie ținuți ca ostatici și care, într-o oarecare măsură, ar fi forțat Israelul să procedeze cu prudență în orice contraatac. Hamas a făcut o greșeală de calcul în privința modului în care va reacționa Israelul, iar acesta a ales strategia războiului total care, inevitabil, a dus la pierderi de vieți în toate taberele. Hamas a prezentat Israelului un fait accompli. A forțat Israelul să lupte în condițiile și pe teritoriul dictate de Hamas, cu potențialul îndepărtat că israelienii vor fi atât de dezorientați încât chiar Israelul însuși ar putea fi pus în pericol. Informațiile slabe și subestimarea abilităților Hamas au lăsat Israelul cu puține opțiuni.
Imperativul Israelului este distrugerea Hamas și descurajarea intervenției altor forțe arabe. Jocurile greșite ale Hamas le-au oferit israelienilor un ajutor neașteptat. Așteptarea că Hezbollah și alții ar putea fi dispuși să lupte sub comanda Hamas nu s-a materializat. Din 7 octombrie, Hamas a adoptat o poziție defensivă, folosind ostaticii pentru protecție și dislocând forțe spre nord. Desfășurarea atât în nord, cât și în sud, i-a oferit Israelului opțiunea negocierii – pe care ambele părți au respins-o în mod eficient. Israelul trebuia să garanteze că era imposibil un alt atac surpriză din partea Hamas. Nu se putea baza pe intelligence, chiar dacă trebuia să elibereze ostaticii rămași. Singura soluție strategică a fost un asalt asupra Hamas, conceput pentru a garanta că grupul nu-și poate repeta succesul.
Israel avea opțiunea de a utiliza artilerie grea și puterea aeriană sau de a trimite trupe la sol, susținute de blindate grele și putere aeriană. A doua opțiune ducea la pierderi mai mari pentru Israel și la posibila înfrângere în zonă. Să nu facă nimic însemna să-și recunoască slăbiciunea și să abandoneze ostaticii din Gaza. Israel a decis să desfășoare forțe la sol în nord, într-o încercare de a înfrânge Hamas.
Până acum, niciuna dintre părți nu și-a atins imperativele. Hamas nu conduce o forță arabă către victorie, iar Israel se află în această poziție din cauza unui eșec major de intelligence. Războiul nu s-a încheiat, iar lupta ar putea continua mult timp, dar speranțele Hamas că un atac impresionant l-ar ridica la conducerea arabă au eșuat. La fel și strategia israeliană de descurajare sau interceptare și prevenire a oricărui atac surpriză. În ambele tabere vor exista schimbări masive de gândire. >>
Criza din Marea Roșie și planul Iranului de-a duce lupta împotriva Israelului la nivel global
