Marea Britanie se apropie cu repeziciune de o confruntare democratică. S-ar putea ca, la nivel mondial, saga Brexitului să se numere printre cele mai grave curente ale populismului naţionalist sau ar putea oferi cel mai bun exemplu de ripostă a democraţiei.
Pentru a avea şansa de a ilustra acest din urmă aspect este necesar ca alegătorii care vor ca Marea Britanie să-şi rămână credincioasă ei însăşi să dea dovadă de o extraordinară înţelepciune.
S-ar putea ca afirmaţia potrivit căreia populismul britanic s-ar număra printre cele mai grave din lume să fie un nou exemplu care dovedeşte că britanicii îşi supraestimează cu aroganţă importanţa.
Mai mult decât demolarea de către Viktor Orbán a democraţiei din Ungaria? Mai grav decât răul pe care îl poate face Donald Trump ordinii mondiale?
Şi totuşi, niciun alt populism nu e pe cale să dezmembreze tocmai ţara pe care pretinde că o salvează. Sfârşitul Regatului Unit va fi deznodământul probabil al Brexitului dur spre care Boris Johnson îndreaptă ţara ca un şofer dement de curse automobilistice.
Brexitul ar putea slăbi totodată semnificativ atât Uniunea Europeană cât şi alianţa transatlantică.
În mod sigur, măsurat în conformitate cu standardele Ungariei, ca să nu mai vorbim de Turcia sau de Rusia, populismul britanic nu arată chiar atât de rău, dar pentru una dintre cele mai vechi şi mai stabile democraţii parlamentare, ceea ce s-a întâmplat la Westminster este şocant.
Partidul Conservator, „templu” al dreptei de centru de cel puţin un secol, a devenit Partidul Conservator Revoluţionar.
Săptămâna trecută, şi-a eliminat 21 de parlamentari, inclusiv pe nepotul lui Winston Churchill şi doi foşti miniştri de finanţe, toţi trei fiind mai îndreptăţiţi decât Johnson să se numească conservatori.
Demisionând dezgustată din Guvern, Amber Rudd a calificat acest comportament drept un „atac la adresa bunului simţ şi a democraţiei”. Revoluţionarii conservatori au provocat prin forţă cea mai lungă suspendare a parlamentului începând din 1930, minţind sfruntat în privinţa scopului acestui demers.
„Poporul nu-i va ierta niciodată pe complotiştii susţinători ai rămânerii în UE dacă ei nu vor da înapoi”, a tunat Jacob Rees-Mogg în (ziarul) Mail on Sunday, ignorând faptul că ultima oară când oamenii s-au pronunţat prin prezentarea la urne, la alegerile din 2017, ei ne-au oferit tocmai acest parlament al „complotiştilor în sprijinul rămânerii (în UE)”.
Partea adversă nu are un obiectiv unic şi clar. Mulţi, printre care mă număr şi eu, se pronunţă pentru un al doilea referendum, dar alţii vor doar un Brexit mai puţin dur. Şi e posibil ca votul nostru să se împartă la şapte – între laburişti, liberal-democraţi, verzi, Partidul Naţional Scoţian, Plaid Cymru din Ţara Galilor, Grupul Independent pentru Schimbare şi acum destul de numeroşii foşti parlamentari conservatori, dintre care unii s-ar putea declara conservatori independenţi.
În consecinţă, câştigarea alegerilor ar necesita o cooperare fără precedent între partidele de opoziţie, circumscripţie cu circumscripţie. În primul rând, laburiştii şi liberal-democraţii vor trebui să dea înapoi oriunde vreun candidat de-al lor s-ar afla mai bine plasat în calitate de candidat pro-referendum.
Asta ar cere şi un discernământ din partea alegătorilor, ei trebuind să identifice candidatul pe care îl vor susţine în fiecare circumscripţie. Şi totuşi, chiar dacă partidele de opoziţie şi independenţii obţin o majoritate, ei tot vor trebui să rămână uniţi ca să elaboreze o lege pentru un al doilea referendum.
Chiar dacă ajungem la un al doilea referendum, noi tot va trebui să-l câştigăm. Iar chiar dacă îl câştigăm, încă vom mai avea marea sarcină de a le demonstra celor care au votat pentru Brexit în 2016, în multe cazuri din motive economice sau culturale având mică legătură cu UE, că i-am auzit cât se poate de clar.
Dar cel puţin ar mai fi o şansă – poate ultima – pentru ca una dintre cele mai venerabile democraţii din lume să poată înnoi riposta mondială împotriva populismului naţionalist.
