„Există o vorbă de duh repetată la nesfârșit a poetului Anatole France, care spune că „legea, în egalitatea sa maiestuoasă, interzice atât bogaților, cât și săracilor să doarmă sub poduri, să cerșească pe străzi și să fure pâine.” Ceea ce Franța cu siguranță nu a prevăzut este că o țară întreagă – și una ostentativ progresistă, de altfel – a decis să-și facă o deviză din această maximă sarcastică”, scrie în The Spectator Yuan Yi Zhu, cercetătotare a Policy Exchange’s Judicial Power Project.
<< De anul trecut, legea canadiană, în toată măreția sa, le permite atât celor bogați, cât și celor săraci să se sinucidă dacă sunt prea săraci pentru a continua să trăiască cu demnitate. De fapt, mereu generosul stat canadian va plăti chiar și pentru moartea lor. Ceea ce însă nu va face este să cheltuiască bani pentru a le permite să trăiască în loc să se sinucidă.
Ca în cazul majorității pantelor alunecoase, totul a început cu o negare puternică a faptului că acestea există. În 2015, Curtea Supremă a Canadei a inversat 22 de ani din propria jurisprudență, anulând interdicția țării privind sinuciderea asistată ca fiind neconstituțională, respingând cu bucurie temerile că decizia ar „iniția o coborâre pe o pantă alunecoasă către omucidere” împotriva persoanelor vulnerabile, așa cum a fost ea fondată pe „exemple anecdotice”. În anul următor, Parlamentul a adopta în mod corespunzător o legislație care permitea eutanasierea, dar numai pentru cei care suferă de o boală terminală a cărei moarte naturală era „rezonabil previzibilă”.
A fost nevoie de doar cinci ani pentru ca panta proverbială să apară, când parlamentul canadian a adoptat Legea C-7, o lege extinsă a eutanasierii, care a abrogat cerința „previzibilă în mod rezonabil”, precum și cerința ca starea să fie „terminală”. Acum, atâta timp cât cineva suferă de o boală sau dizabilitate care „nu poate fi ameliorată în condițiile pe care le considerați acceptabile”, poate profita de ceea ce este cunoscut eufemistic drept „asistență medicală pentru moarte” (MAID pe scurt) gratuită.
Destul de curând, canadienii din toată țara au descoperit că, deși ar prefera de altfel să trăiască, erau prea săraci pentru a-și îmbunătăți condițiile într-o măsură acceptabilă.
Nu întâmplător, Canada are unele dintre cele mai mici cheltuieli de îngrijire socială din orice țară industrializată, îngrijirea paliativă este accesibilă doar unei minorități, iar timpii de așteptare în sectorul sănătății publice pot fi insuportabili, până la punctul în care aceeași Curte Supremă care a legalizat eutanasia a declarat, în 2005, acei timpi de așteptare ca fiind o încălcare a dreptului la viață.
Mulți din sectorul sănătății au ajuns la aceeași concluzie. Chiar înainte ca proiectul de lege C-7 să fie adoptat, rapoartele despre abuzuri erau răspândite. Un bărbat cu o boală neurodegenerativă a mărturisit Parlamentului că asistentele și un specialist în etică medicală de la un spital au încercat să-l constrângă să se sinucidă, amenințându-l că îl vor aduce la sapă de lemn cu costuri suplimentare sau dându-l afară din spital și nelăsându-l să bea apă timp de 20 de zile. Practic, fiecare grup pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din țară s-a opus noii legi. Fără niciun efect: guvernul a considerat convenabil să ignore aceste grupuri de altfel impecabil de progresiste.
De atunci, lucrurile s-au înrăutățit. O femeie din Ontario a fost forțată să se eutanasieze, deoarece condiția socială nu i-a permis să obțină o locuință mai bună. O altă femeie cu dizabilități a cerut să moară pentru că „pur și simplu nu-și permite să trăiască în continuare”. O altă femeie a apelat la eutanasiere deoarece datoria legată de Covid a lăsat-o în imposibilitatea de-a plăti pentru tratamentul care-i ținea sub control durerea cronică. Sub conducerea actualului guvern, canadienii cu dizabilități au primit 600 de dolari în asistență financiară suplimentară în timpul Covid; studenții universitari au primit 5.000 de dolari.
Când familia unui bărbat cu dizabilități, în vârstă de 35 de ani, care a recurs la eutanasiere, a ajuns la casa de îngrijire în care el locuia, a găsit acolo „urină pe podea… locuri în care erau fecale pe podea…” Potrivit guvernului canadian, legea sinuciderii asistate se referă la „prioritizarea autonomiei individuale a canadienilor”; se poate pune întrebarea câtă autonomie în a decide între viață și moarte avea un om cu handicap care zăcea în propria lui murdărie.
În ciuda insistenței guvernului canadian că sinuciderea asistată se referă la autonomia individuală, n-au fost trecute cu vederea nici avantajele fiscale. Chiar înainte de intrarea în vigoare a proiectului de lege C-7, comisia parlamentară pentru buget a publicat un raport despre economisirea pe care eutanasierea ar aduce-o: în timp ce vechiul regim MAID a economisit 86,9 milioane de dolari pe an — o „reducere netă a costurilor“, în cuvintele sterile ale raportului — proiectul de lege C-7 ar crea o economisiseră netă suplimentară de 62 de milioane de dolari pe an. Asistența medicală, în special pentru cei care suferă de boli cronice, este costisitoare; dar sinuciderea asistată îl costă pe contribuabil doar 2.327 dolari per „caz”. Și, bineînțeles, cei care trebuie să se bazeze în întregime pe Medicare, serviciul furnizat de guvern, reprezintă o povară mult mai mare pentru buget decât cei care au economii sau asigurări private.
Și totuși, mass-media bogat subvenționată din Canada, cu unele excepții onorabile, și-a exprimat remarcabil de puțină curiozitate cu privire la uciderea cetățenilor în una dintre cele mai bogate țări ale lumii. Poate, asemeni multor medici, jurnaliștilor le este frică să nu fie acuzați că sunt „neprogresiști” pentru că pun la îndoială noua cultură a morții, o acuzație fatală în cercurile politicoase. Radiodifuzorul public al Canadei, care în 2020 i-a asigurat pe canadieni că nu există „nicio legătură între sărăcie și alegerea morții asistate medical”, nu a spus nimic despre evoluțiile ulterioare.
Anul viitor, porțile se vor deschide larg, când cei care suferă de boli mintale – un alt grup disproporționat de sărac – vor deveni eligibili pentru sinucidere asistată. Se vorbește deja despre permiterea accesului „minorilor maturi“ la eutanasiere – gândiți-vă doar la cât se poate economisi. Dar amintiți-vă, pantele alunecoase sunt întotdeauna o eroare.>>
Ca să fim clari, această instituție este un think tank de dreapta, iar dreapta din US sau altundeva (UK) au acum în țintă sistemul de asistență socială și medical din Canada, pentru că se tem că poate fi folosit ca model în țările lor. Ăsta e contextul. Până la Trump și Johnson nimeni n-avea idee de ce se întâmplă în Canada, și nici nu le păsa.
Și încă o chestie, Medicare nu există în Canada.