Din răspunsurile de joi ale președintelui la întrebările jurnaliștilor oscilezi, fără exagerare, între un gust amar și unul acru.
Pe chestiunea “sistemului”, se simte indubitabil o adâncă acomodare a șefului statului cu situația de fapt, rod mai degrabă al unei călduțe resemnări a domniei sale decât al vreunei ambițioase strategii de abordare prin învăluire.
“Nu poți să te lupți cu Sistemul când ești șeful Sistemului”, a transmis Nicușor Dan și pun pariu că aceste cuvinte îl vor urmări pururea, așadar nu numai în timpul mandatului, ci și după încheierea aventurii sale la Cotroceni. Între noi fie vorba, în clipa asta Nicușor Dan nu pare nicidecum șeful sistemului, ci maximum o simplă rotiță a lui.
În intervenția sa, Nicușor Dan nu a intrat în detalii, nici nu a livrat măcar unele nuanțe, deși genul acesta de afirmație reclamă în mod natural suplimentare precizări.
Inevitabil, se nasc de aici două delicate întrebări:
- Ce l-a împins la această concluzie?
- Dacă nici măcar atunci când ai ajuns șeful sistemului nu te poți lupta cu el, atunci cum ai mai putea-o face atunci când ești doar ținta sau jucăria lui?
În chestiunea tentativei eșuate de cooptare a extremiștilor la guvernare (direct sau indirect), prin vehiculul Veștea, șeful statului a fost pe de o parte zgârcit în explicații, iar pe de altă parte, stângaci în raționament.
A lăsat în aer lămurirea rolului său și al propriilor consilieri în povestea asta sulfuroasă, a invocat în mod laș așa-zisul rol constituțional care nu i-ar fi permis să se amestece în respectiva ciorbă și, în fine, a pasat mingea în curtea efemerului Adrian Veștea, considerând probabil că aruncând totul pe un cal mort va ieși toată lumea cu mâinile curate.
Apoi, chestiunea justiției incompetente, corupte și lacome a fost tratată de Nicușor Dan în nota cu care ne obișnuise PSD de decenii, însă o notă pe care nu te-ai fi așteptat să o regăsești manifestându-se cu atâta naturalețe la un om politic care a strâns un capital fantastic de mare promițând curățirea acestui domeniu.
Mai mult decât atât, Nicușor Dan a lăsat strident să se înțeleagă faptul că problema cu justiția ar fi mai puțin una legată de justiție și mai mult una legată de așteptări nerezonabile, exaltate și indecente chiar din partea opiniei publice și a beneficiarului de rând al actului de justiție.
Ce altceva poți înțelege după ce îl auzi pe președinte reproșând că a existat “o aversiune socială față de magistrați” ?
Probabil Nicușor Dan o fi avut în vedere lunile de zbateri și dezbateri pe tema reformei pensiilor speciale ale magistraților (apropo, o reformă strâns legată și de PNRR, nu doar de bunul simț), în cursul cărora lăcomia și randamentul prost al magistraților, în ansamblu, au fost aspru criticate de o parte a opiniei publice, de o parte a presei și de o parte a spectrului politic.
Aș zice că un om cu mintea limpede și cu simțul răspunderii ar considera legitime reacțiile critice la adresa justiției și chiar aversiunea față de mersul acestui sector. Aș mai zice totodată și că spusele lui Nicușor Dan seamănă suspect și nenatural de mult cu tezele Liei Savonea și firul narativ din comunicatele opărite ale CSM.
Nu poți nici de data asta să nu te întrebi cum a ajuns Nicușor Dan în punctul ăsta, cum de a ajuns atât de rapid aici și oare ce alte surprize ne mai rezervă de acum încolo acest președinte ajuns pur și simplu de nerecunoscut?
În chestiunea listelor negre făcute de CSM, șocul produs de atitudinea șefului statului e chiar mai stufos. Nu doar că a tăcut vreme îndelungată pe acest subiect, dar acum, când în sfârșit a deschis gura, a stralucit prin moliciunea cu care a tratat CSM și a strălucit prin seninătatea cu care ne-a anunțat că n-are, fraților, ce face.
“Mai departe, nu am mijloace instituționale pentru a interveni în această chestiune”, a afirmat Nicușor Dan, sugerând că funcția prezidențială e una de paie, că președintele țării e mai frivol decât talpa țării.
Un îndemn la perpetuarea agresivității CSM față de criticii săi din societatea civilă, din interiorul justiției chiar, din mass-media și din spectrul politic nici că putea fi formulat mai explicit și nici nu putea fi formulat de la un nivel mai înalt.
“Nu am mijloace instituționale” – o spune, iată, tocmai un președinte care nu s-a deranjat să participe la nicio ședință CSM în mai bine de un an, deși acesta este un instrument instituțional pe care îl are la îndemână.
După cum, tot un instrument la îndemâna șefului statului este și cuvântul – de care Nicușor Dan nu s-a folosit deloc nici în chestiunea CSM, deși cuvântul președintelui are în spate greutatea nebănuită pe care i-o conferă funcția supremă în stat.
În fine, s-a mai înțeles din intervenția de joi a lui Nicușor Dan că într-adevăr se teme de suspendare ca iepurele de propria umbră. Și pentru că frica asta are asemenea proporții în mintea președintelui, suspendarea a devenit o preocupare în sine, o grijă absolută nu una relativă.
“Suspendarea președintelui e o chestiune foarte serioasă și nu trebuie să o trivializăm”, a declarat Nicușor Dan. Coroborând activitatea sa de până acum și declarația asta de joi, deduci destul de lejer că Nicușor Dan e la Cotroceni nu pentru a forța reforme, ci pentru a nu forța suspendarea.
Este de înțeles să vrei al doilea mandat, e de înțeles și să îți dorești să îl duci până la capăt măcar pe primul, dar este de neacceptat faptul că pe altarul acesta șeful statului s-a apucat să sacrifice totul și orice – inclusiv democrația (vezi pasivitatea în fața listelor negre ale CSM, vezi “mineriada” asupra PNL, vezi sulfuroasa poveste cu voturile AUR și ale altor extremiști pentru Guvernul Veștea).
Un președinte care aproape că s-a declarat încălecat de sistem, care s-a declarat cu subiect și predicat impotent în fața CSM și care și-a recunoscut în fața întregii țări frica patologică de suspendare, acesta e președintele care ni s-a înfățișat joi. Un președinte care nu mai are nimic în comun cu candidatul care fusese, un președinte de care, probabil, ne va fi tot mai ușor să ne putem lipsi.
