Este rușinos că atât de mulți sunt confuzi cu privire la mafia genocidară care pozează în apărător al palestinienilor. Mass-media poartă o oarecare vină.
La cinci luni de la declanșarea războiului Israel-Hamas, merită reamintit lumii faptul că Hamas nu este un prieten al palestinienilor. Și merită reamintit acest lucru în condițiile în care narațiunile puternic contradictorii despre conflict au pus stăpânire pe imaginația globală – atât de mult, încât ar putea schimba cursul alegerilor în Statele Unite și Regatul Unit.
În schimb, Hamas este o mafie fundamentalistă islamică ale cărei principale obiective sunt de a împiedica o soluție cu două state – a cărei realizare ar implica o recunoaștere a Israelului ca stat legitim – și să răspândească teocrația islamică. Adevărul consternant despre aceste obiective s-a pierdut în spațiile progresiste, unde Hamas este descris pe scară largă ca o forță a rezistenței palestiniene. Cei de stânga ar trebui să înțeleagă faptul că Hamas nu încearcă să obțină un stat palestinian sau justiție pentru palestinieni – ci să prevină acele rezultate prin mutarea israelienilor la dreapta politică prin atacuri teroriste.
O parte din vină revine mass-mediei care, în zelul ei de a evita să ia partea, ajunge adesea să mascheze esența atunci când una dintre taberele unui conflict este iremediabil de odioasă, precum Hamas. Marea majoritate a acoperirii occidentale a conflictului – deși recunoaște, în general, că Hamas a început totul prin masacrul comis 7 octombrie – omite fundalul critic din care poate izvorî înțelegerea. Așa că mă voi strădui aici să compensez acest deficit.
Legământul inițial al Hamas, din 1988, a fost prin excelență manifestul unui fanatic: „Jihadul este calea (noastre), iar moartea de dragul lui Allah este cea mai înaltă dintre dorințele sale”. O declarație de principii din 2017 era mai blândă, dar menținea postura de opoziție absolută față de compromis și pace: „Nu va exista nicio recunoaștere a legitimității entității sioniste… Hamas crede că nicio parte a pământului Palestinei nu va fi compromisă sau cedată, indiferent de cauze, circumstanțe și presiuni și indiferent cât durează ocupația”.
Grupul prosperă de pe urma conflictelor și haosului, dar conducerea sa înțelege un fapt central de viață: între 14 și 15 milioane de oameni trăiesc în Israel, Cisiordania și Gaza în general (care este ceea ce înseamnă țara Palestinei), și mai puțin de 8 milioane sunt evrei. Împărțirea Țării Sfinte este cea mai necesară pentru evreii israelieni, pentru sioniștii care susțin ideea statului evreu, întrucât un rezultat cu un singur stat care să cuprindă întregul teritoriu ar deveni foarte probabil o țară majoritar arabă. Practic, odată ce împărțirea devine imposibilă și pe măsură ce tensiunile și violența se răspândesc în fiecare comunitate, evreii cu posibilități (vasta majoritate a celor care susțin opoziția ce urmărește împărțirea) vor începe să plece, iar exodul va deveni o învălmășeală. Aceasta este viziunea Hamas și este mai puțin neplauzibilă decât viziunea dreptei israeliene (care constă în a menține controlul asupra teritoriilor disputate și de a subjuga într-un fel, pentru totdeauna, populația arabă de acolo).
Provocând Israelul să-și extindă aria în Gaza și Cisiordania – punând astfel în pericol șansele unei soluții cu două state – Hamas subminează pacea și perspectivele unei soluții cu două state, dar și provoacă Israelul să acționeze împotriva intereselor sale. Așadar, acest război, deși unul ruinător pentru locuitorii din Gaza, este exact ceea ce și-a dorit Hamas.
Când israelienii aleg parlamentari rasiști, care vor adânci conflictul și ale căror politici vor duce la suferințe suplimentare pentru civilii palestinieni, Hamas este fericit, nu trist.
Când guvernul israelian construiește mai multe așezări în Cisiordania, făcând mai greu de realizat o împărțire clară între un stat israelian și unul palestinian, Hamas primește asta nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un cadou. Când ultranaționaliștii israelieni vorbesc despre restabilirea așezărilor în Gaza, Hamas cu greu ar putea fi mai mulțumit.
Și atunci când civili palestinieni sunt uciși într-un conflict pe care Hamas l-a început, atrăgând însă demonizarea globală a Israelului, grupul este încântat, nu revoltat: cu cât perspectiva păcii este mai îndepărtată, cu atât oamenii de peste tot devin mai disperați și radicalizați, cu atât mai servite sunt obiectivele Hamas. Devastarea cu care s-au confruntat civilii palestinieni în acest război este, după standardele Hamas, un atribut, nu o eroare.
Îngrozitorul guvern al inepților ultranaționaliști din Israel, ales din noroc în noiembrie 2022, pune în umbră marele adevăr despre cât de odios este Hamas.
Proiectul Hamas a început cu seriozitate imediat după semnarea Acordurilor de la Oslo, în septembrie 1993. Săptămânile următoare au avut loc o serie de atacuri mortale în Cisiordania comise de palestinieni care le respingeau, iar la începutul anului 1994 Hamas, care a fost fondat în 1987 ca o organizație islamică de caritate, cu legături cu Frăția Musulmană, își revendica responsabilitatea pentru atentatele sinucigașe împotriva civililor din Israel – la început în autobuze, apoi în cafenele, centre comerciale și pe străzi.
Aceasta nu a fost o tactică de negociere pentru a face presiuni asupra Israelului în discuțiile sale în curs de desfășurare cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Mai degrabă, a fost un efort de a determina Israelul să renunțe la negocieri, întrucât Hamas vedea orice compromis ca pe un act abominabil, prin prisma interpretării sale maximaliste a islamului, care urmărește crearea unui califat în Orientul Mijlociu și nu numai.
De fapt, Hamas a exploatat o greșeală critică a prim-ministrului de atunci, Yitzhak Rabin. În loc să lucreze rapid după semnarea Acordurilor pentru a crea schimbări ireversibile pe teren, chiar și în timpul mandatului său 1992-1996, Rabin a implementat o prudentă perioadă interimară de cinci ani, urmată de un acord permanent.
Acea abordare lentă le-a oferit inamicilor unei soluții cu două state – precum Partidul Likud al lui Benjamin Netanyahu din Israel și palestinienilor ce i se opuneau și erau conduși de Hamas – o oportunitate amplă de a deraia procesul. Simbioza nerostită era clară: Hamas arunca în aer autobuze, iar Netanyahu apărea la fața locului în câteva minute, atacând guvernul, în timp ce acoliții săi îl comparau pe Rabin cu Judenrat – evrei care au colaborat cu naziștii.
Asasinarea lui Rabin de către un israelian de extremă-dreapta, în 1995, a contribuit la asigurarea că simbioza va continua pentru deceniile următoare. Netanyahu l-a devansat pe Shimon Peres, văzut drept succesorul natural al lui Rabin, cu câteva mii de voturi, după o campanie de atac sinucigaș cu bombă a Hamas, în săptămânile dinaintea alegerilor din mai 1996. Apoi, conștiincios, a apăsat frâna oricărui lucru care semăna cu un proces de pace de bună-credință cu Autoritatea Palestiniană.
Și iată-ne azi. În ultimele trei decenii au trecut câteva momente în care pacea a părut mai mult sau mai puțin posibilă. Dar ecuația fundamentală a rămas pe loc: dreapta israeliană, condusă încă de Netanyahu, și palestinienii de aripă dură, conduși încă de Hamas, resping împărțirea – și în respingerea lor reciprocă, fiecare îl ajută pe celălalt să păstreze sprijinul credulilor (sau radicalilor) din rândurile propriului public.
De aceea, ani buni, Netanyahu a găsit o oarecare valoare în a-i permite Hamas-ului să păstreze controlul în Gaza, după ce grupul organizase o lovitură de stat împotriva Autorității Palestiniene, în 2007. Netanyahu a calculat că faptul că Hamas conduce Gaza a slăbit Autoritatea Palestiniană în Cisiordania, permițând Israelului să-și prelungească controlul de facto asupra acestui teritoriu.
Așa că Israelul (și fricoasele țări arabe) au privit în altă direcție în timp ce Hamas fura nenumărate milioane pentru a construi o rețea de tuneluri, în timp ce instala un brutal stat polițienesc islamist și în timp ce spăla pe creierul o întreagă generație care să-și dedice viața faptului de a-i urî pe evrei, luptei cu Israelul și jihad-ului global. Ocazional, grupul trăgea prea multe rachete în Israel, declanșând un mini-război. Acum a declanșat unul major.
Nu scriu aici neapărat în apărarea modului în care s-a desfășurat războiul – deși voi observa că puțini dintre criticii Israelului au propus alternative practice pentru a remedia o situație dezastruoasă și a face războiul urban mai puțin îngrozitor. Eu însumi am încercat, argumentând inițial o întârziere a declanșării războiului și apoi propunând modalități de a-i pune capăt. Dar asta nu înseamnă că obiectivul de a înlătura Hamas este nejustificat.
Lumea pare să conștientizeze cu exactitate reaua-credință a lui Netanyahu: este larg acceptat, atât în interiorul, cât și în afara Israelului, faptul că motivațiile sale de a continua și de a prelungi războiul sunt profund legate de propria sa dorință de a păstra controlul asupra puterii, în ciuda impopularității sale extraordinare și a proceselor penale în desfășurare. Odată încheiat războiul, e așteptat să demisioneze din cauza responsabilității sale pentru dezastrul din 7 octombrie. Dacă va fi de acord cu propunerile SUA de a pune capăt războiului și de a obține pacea cu Arabia Saudită în schimbul reluării discuțiilor de pace cu palestinienii, va fi doborât de aliații săi de extremă dreapta și va pierde probabil alegerile. Oricum ar fi, s-ar confrunta cu procesul său de luare de mită în curs de desfășurare ca un cetățean obișnuit, fiind astfel mult mai puțin capabil să pună la punct tactici de blocare.
Dar în întreaga lume, oamenii par mult mai puțin capabili să înțeleagă faptul că Hamas este mult mai disprețuitor.
Hamas vrea să omoare evrei, să-i subjuge pe palestinienii „infideli” și să promoveze un jihadism care ar pune stăpânire pe întreaga planetă, dacă i-ar fi permis. Orice teritoriu care cade sub controlul său va cunoaște domnia terorii, așa cum era în Gaza, și va fi folosit ca bază pentru agresiune. Nu există absolut niciun motiv pentru nimeni să susțină asta decât dacă e vorba de un suporter al acestor obiective. Spre deosebire de dreapta israeliană, Hamas nici măcar nu pretinde că vrea pacea.
Problema principală este în lumea arabă, unde regimurile cinice din epoca post-colonială nu au încurajat autoreflecția. Există o puternică antipatie în a lua lucrurile simple așa cum sunt și există un tip larg răspândit de a merge cu gândurile mult dincolo, fapt ce alimentează o predilecție pentru teoriile conspirației. Toate acestea oferă Hamas-ului un mare permis de trecere.
În Occident, între timp, ignoranța față de Hamas și chiar sprijinul pentru grup par cele mai puternice în rândul progresiștilor care au fost păcăliți pentru a-i echivala fără minte – cel puțin prin omisiune – pe răufăcători ticăloși de la Hamas cu cauza destul de rezonabilă și mai largă a palestinienilor pentru eliberare și pace. Ei vor ierta tabăra cea mai odioasă atâta timp cât există un fel de narațiune a „decolonizării”. Și apoi există o inconștiență ilară: tinerii cu părul albastru și de gen non-binar, din Occident, nu par să știe că acest califat islamic pe care Hamas îl preconizează ar avea față de ei un tip de intoleranță destul de letal.
În ceea ce privește mass-media globală, ea pare să nu știe că există puține motive să credem și să transmitem cifrele privind victimele civile din Gaza, raportate de Hamas – nu fără dovezi solide sau validate de către părți din extern. Războiul a fost brutal dincolo de orice îndoială, dar asta nu face credibil Ministerul Sănătății condus de Hamas. În plus, mass-media pare păcălită într-o echivalare lipsită de minte – cel puțin prin omisiune – a răufăcătorilor ticăloși ai Hamas cu cauza palestiniană mai rezonabilă și mai largă.
Și apoi există mediul academic. Este îngrijorător faptul că universitățile de elită din SUA au refuzat, în timpul războiului, să trateze sprijinul activ pentru Hamas – un grup care a ucis aproape 1.200 de oameni într-o singură zi, într-o invazie neprovocată – ca fiind în afara limitelor libertății rezonabile de exprimare. Columbia, unde mi-am obținut diploma de master (în inginerie, nu în jurnalism) este un caz deosebit de flagrant.
La începutul conflictului, 100 de profesori de la Columbia au semnat o scrisoare în care susțin drepturile studenților ce susțin Hamas. Atunci, președintele universității a fost de acord. Iar acum, deși universitatea este investigată și se confruntă cu procese pentru favorizarea antisemitismului, vine vorba că a angajat un profesor care s-a declarat deschis ca susținător Hamas. O prostie rușinoasă și similară se întâmplă peste tot.
Ca liberal (americanii folosesc greșit cuvântul, vai), prețuiesc libertatea de exprimare și cred într-un standard ridicat pentru reglementarea acesteia. Înțeleg pe deplin opoziția față de Israel și nu consider că critica față de această țară este automat o reflectare a antisemitismului.
Dar există un motiv pentru care este reglementat discursul ce instigă la ură, chiar și în țări – și medii sociale – în care libertatea de exprimare este o valoare fundamentală. Libertatea de exprimare nu ar trebui să îi protejeze pe susținătorii ucigașilor în masă, care ucid evrei pentru a preveni înființarea unui stat palestinian independent și pentru a impune restricții teologice brutale asupra propriului popor.
Nelegiuirile dreptei israeliene și complicațiile de pe teren nu schimbă un adevăr fundamental: Hamas va aduce doar mizerie în Orientul Mijlociu și face parte dintr-o mișcare jihadistă mai largă, aflată în război cu toți ceilalți din lume. >>> Să punem capăt confuziei.
Sufragiul-Potemkin. Mass-media ar trebui să denunțe alegerile false
