În toată Rusia, la sfârșitul săptămânii trecute, supușii eternului președinte Vladimir Putin s-au deplasat în locuri numite secții de votare, unde au trecut prin acțiuni care seamănă foarte mult cu votul. Erau buletine de vot cu nume pe ele, dintre care unul era Putin – dar nu a fost vorba de alegeri. În calitate de jurnalist cu vechime, aș dori să propun ca limbajul să fie respectat.
Presei nu-i plac controversele. Modelul de afaceri este deja lovit și, deși luarea de poziție poate mulțumi unii cititori, i-ar putea supăra pe alții. Arcul editorilor se apleacă spre cea mai mică rezistență, care este de a accepta ceea ce se află pe etichetă. Dictatorii exploatează bine acest lucru.
În vremurile de demult, când regimurile despotice erau norma, aceștia își asumau răul fără să se plângă. Ginghis Han poate că a avut unele consultări, dar era cu mândrie un autocrat. Există o oarecare onoare acolo. Putin, ca și alții din ziua de azi, preferă să se joace. De aici și sufragiul său Potemkin.
Regimul lui Putin nu acceptă libertatea de exprimare și nici nu permite altora să încerce să-l înlocuiască. Prima personalitate publică care a îndrăznit să-l conteste, magnatul din domeniul energiei Mihail Hodorkovski, a fost aruncat în închisoare timp de un deceniu de către un tribunal de tip cangur. Acum se află într-un exil respectuos, după ce a fost eliberat în 2013. Ultimul a fost activistul opoziției Aleksei Navalnîi, încarcerat în mod similar pentru acuzații absurde, care a murit „misterios” într-o închisoare din Arctica luna trecută.
Nu exista nicio șansă ca altcineva în afară de Putin să fie declarat câștigător al scrutinului simulat din 15-17 martie, deoarece nu a existat nicio competiție. Chiar dacă unii alegători ar fi avut curajul să scrie pe buletinul de vot numele unui adevărat critic al regimului – cum ar fi văduva lui Navalnîi, Iulia – numărătoarea ar fi fost falsificată.
De ce se deranjează regimul cu falsificarea? Pentru că vrea ca cel puțin unii oameni să fie păcăliți. Există un beneficiu în crearea unei narațiuni de legitimitate, chiar dacă majoritatea oamenilor știu că este falsă.
Ludovic al XIV-lea al Franței a declarat „L’etat c’est moi” („Eu sunt statul”) și a lăsat lucrurile așa, dar despoții de astăzi pretind că vorbesc în numele poporului, ca și cum guvernarea lor ar fi legitimă. Ei inundă zona cu narațiuni concurente și cu „fapte alternative”, astfel încât oricine nu este extrem de atent poate chiar să creadă. În orice măsură ar funcționa asta, descurajează atât opoziția internă, cât și intervenția din exterior, inclusiv ONG-urile cu clasamentele lor globale deloc măgulitoare, boicoturile economice sau embargourile de armament, atenția jurnalistică scormonitoare și așa mai departe.
Așa că își organizează alegeri false și speră la o atenție scurtă, superficială și complice. Ei doresc ca mass-media să colaboreze prin simpla denumire a ceea ce se întâmplă ca fiind „alegeri”. Scriind despre „scrutin”, făcând referire la „candidați”-marionetă, numind rezultatul o „victorie” – toată această credulitate lașă favorizează o crimă împotriva unei populații captive.
De ce ar colabora mass-media? Din același motiv pentru care are atâtea probleme în a se referi la terorism ca fiind „terorism”. A face altfel poartă izul de a lua partea unei tabere și a justifica acest lucru este prea greu. (Cu excepția cazului în care ești sigur că publicul este de partea ta, desigur. Cuvântul terorism a zburat de pe tastaturile jurnaliștilor americani după 11 septembrie 2001).
Așadar, cum a fost urmărit subiectul Rusia? Iată, câteva exemple:
The New York Times nu a pierdut timpul și a făcut ceea ce a cerut Putin, ca un Donald Trump jurnalistic. Titlurile s-au referit la rezultatul sigur al „victoriei” lui Putin ca fiind „realegerea” acestuia.
Titlul de duminică al ziarului The Guardian spunea: „Mii de oameni ar fi protestat împotriva lui Putin în ultima zi a alegerilor prezidențiale.” În subtitlu se spunea că Putin este „garantat să câștige” – așa cum s-ar putea spune despre Emmanuel Macron atunci când acesta conduce în sondaje.
Titlul Reuters a titrat în mod absurd: „Alegerile din Rusia vor întări puterea lui Putin” – când, de fapt, falsele alegeri reflectă niște hățuri care ar întâmpina dificultăți în a deveni mai strânse. Primul paragraf spunea că așa-zisele alegeri „cu siguranță îi vor aduce o victorie zdrobitoare”, iar următorul îl credita cu o „victorie” probabilă pentru un nou „mandat de șase ani” care l-ar face cel mai longeviv „lider” rus „în funcție” din ultimii 200 de ani. Cititorii ar putea vedea realizarea lui Putin ca fiind puțin diferită de victoria zdrobitoare a lui Boris Johnson în Marea Britanie în 2019. Alegătorilor le place liderul lor!
Aș argumenta că dictatorii nu sunt chiar „lideri” și mai mult ca sigur că nu sunt „în funcție”, ci mai degrabă „uzurpatori”.
Associated Press, unde am trudit timp de câteva decenii și unde, pentru o vreme, am supravegheat subiectul Rusiei, a fost probabil cea mai puțin patetică. Titlul principal al reportajului nu se referea la „alegeri”, ci doar spunea că Putin era gata să-și „extindă domnia” și includea fapte-cheie care să sugereze adevărul despre acest proces, făcând referire la „reprimarea implacabilă a disidenței” și la un „mediu strâns controlat în care nu există alternative reale la Putin”. De asemenea, a remarcat absența observatorilor internaționali și a citat lideri occidentali neidentificați care au ironizat „parodia democrației”.
Dar AP a dat și cifrele mari de participare de la guvern – o instituție care minte de îngheață apele – fără să le pună la îndoială. A descris cetățenii ca fiind „la vot”. S-a referit în mod amabil la Navalnîi ca fiind „mort” în închisoare – la vârsta de 47 de ani, la câteva zile după ce o înregistrare video îl arăta robust, zâmbitor și respirând fără tuburi – fără a menționa afirmațiile mai degrabă credibile ale susținătorilor săi că a fost ucis.
Cel mai crunt este faptul că a citat numele mai multor persoane care îl laudă pe Putin – cum ar fi un anume „Dmitri Sergienko” care a afirmat că „sunt mulțumit de tot și vreau ca totul să continue așa cum este acum”. Asta, într-o țară în care disidența este în esență scoasă în afara legii.
Iată ce cred eu că ar fi trebuit să se întâmple în schimb, ori de câte ori jurnaliștii se confruntă cu aceste spectacole pe care le-am putea numi alegeri-kabuki. Fiecare reportaj ar fi trebuit să arate foarte clar publicului că nu este vorba de alegeri, ci de o auto-selecție transparentă – un exercițiu de fațadă care nu constituie în niciun fel ceea ce este o alegere într-o democrație și al cărui unic scop este de a-i permite lui Putin să mintă că a organizat și a câștigat una. Cititorii ar trebui să înțeleagă că nicio afirmație din partea guvernului nu ar trebui crezută și niciun comentariu al unei persoane aflate sub amenințarea bătăușilor lui Putin nu ar trebui să fie luat ca atare.
Nu ar trebui să se utilizeze termeni care ar putea sugera altceva, inclusiv orice relatare despre „rezultate”. Cea mai mare parte a relatării ar trebui să se rezume la un efort de a descoperi, în măsura în care este posibil, adevărul despre opinia publică din Rusia. Și chiar și în acest caz, nu ar trebui să se uite niciodată că aceste opinii sunt distorsionate și manipulate de controlul regimului asupra mass-media, care îi ține pe oameni în necunoștință de cauză în ceea ce privește propria lor situație.
Acesta este un caz în care cinismul este cu adevărat realism.
Ar fi important nu doar pentru a evita colaborarea cu infractorii sau a face jocul Rusiei, ci și ca un serviciu pentru toate democrațiile. Fiecare consimțământ întărește cabala globală a autocraților care se hrănesc unii cu alții și care se străduiesc să ajungă la punctul de basculare în care marile democrații cad (iar una dintre ele chiar se clatină).
În plus, menținerea clarității respectă adevăratul rol al jurnalismului în societate. Al nostru nu este doar de a relata faptele, așa cum vor declara unii cu falsă umilință justițiară. Orice milisecundă produce mai multe fapte decât pot fi relatate. Sarcina noastră este de a selecta faptele importante și de a le da un sens. În căutarea cunoașterii. În ajutorul înțelegerii.
Unii jurnaliști preferă, desigur, altitudinile mai mici. Unii se pot teme să îi denunțe pe autocrați de teama represaliilor sau din dorința de a avea acces. Acest lucru este destul de rușinos. O complicitate atât de lașă erodează încrederea în jurnalism într-un moment în care acest lucru este de nepermis.
Se revine la dezbaterea filosofică inevitabilă despre natura adevărului, într-o perioadă în care adevărul este atacat din toate colțurile politicii. Limbajul poate atât să clarifice, cât și să obtureze. Filosoful Ludwig Wittgenstein a susținut că „limitele limbajului meu înseamnă limitele lumii mele”. Haideți să nu ne limităm lumea la cei ca Vladimir Putin.
Un lucru extraordinar: SUA spun că Israelul ar trebui să se debaraseze de Bibi
