Curtea Constituțională a dezamăgit profund (din nou), dar nu a surprins deloc (nici de data asta), prin amânarea pronunțării pe reforma pensiilor magistraților.
Și nici pe 18 februarie, data fixată pentru următorul termen, nu par a exista șanse reale pentru a livra o decizie, având în vedere faptul că pe lângă cererea Liei Savonea, de sesizare a Curții de Justiție a UE, o altă cerere de sesizare, adresată aceluiași for, a fost depusă și de Gheorghe Stan, domnia sa fiind chiar unul dintre judecătorii CCR.
Din dezvăluirile presei, se știe că inițial Stan pregătise un șah la termenul de miercuri (și) prin intrarea subită în concediu de paternitate. Formulând însă și propria cerere de sesizare a CJUE, magistratul cu pricina poate fi suspectat că a conservat glonțul concediului, probabil pentru o dată viitoare.
În acest moment, se poate limpede observa un tipar de acțiune ce nu mai are nevoie de prezentare: dulăii de la vârful justiției, care protejează viguros privilegiile indecente ale acestei caste, și-au epuizat arsenalul convențional, prin urmare au declanșat o luptă de gherilă cu guvernul și cu societatea.
Tergiversarea, prin orice mijloace și pe orice orizont temporal, a devenit cuvântul de ordine.
În faza asta, tot ceea ce au de făcut e fabricarea în serie de noi și noi pretexte, indiferent cât de absurde pe fond, pentru a evita pronunțarea; deci luând timpul ostatic.
Și nimic nu e mai simplu decât asta: istoric, arta sofismului a dezvoltat opere deosebite din care se pot inspira, iar potențialul pe care îl înmagazinează sofismul însuși e realmente unul nemărginit. Faptul că destui magistrați români sunt familiarizați cu realitatea asta s-a văzut adesea inclusiv în motivări aberante de sentințe strigătoare la cer.
Cu o hârtie poți face minuni atunci când eforturile sunt concertate, atunci când cadrul instituțional e ușor în derivă, atunci când limbajul folosit e stufos, sulfuros, perfect indigest pentru marele public.
În faza asta, a fabricii și fabricării de pretexte menite să amâne la infinit, singurul obstacol care poate da peste cap asemenea calcule e izbucnirea unei crize de proporții, un soi de lebădă neagră. Ar fi de așteptat ca clica de la vârful justiției să aibă în vedere perspectiva unui asemena risc, prin urmare ar fi de așteptat să încerce să-și ia măsuri de prevedere, de pildă făurind pretexte cu aparențe cât mai benigne.
Desigur, când vine vorba de crize de tipul lebădă neagră, dimensiunea riscului este amplificată de neputința intrinsecă de a controla și a anticipa chiar toate variabilele.
În faza asta, a gherilei dezlănțuie de clica din justiție via CCR, există o certitudine – gherila – și rămâne o necunoscută – cât timp va putea fi susținută această formă de conflict și ce anume ar putea-o inhiba?
Acolo unde certitudinea ne separă – pe ea, clică, de noi, contribuabilo-justițiabili -, iată necunoscuta în mod pervers ne unește – căci și pe ea, clica, și pe noi, societatea, ne macină aceeași necunoscută, desigur din perspective diametral opuse.
