Decizia instanței supreme în cazul securiștilor-torţionari ai lui Gheorghe Ursu și mai ales motivarea de un sofism înfiorător, redactată de judecători, reprezintă expresia supremă a vigorii analfabetismului funcțional din societate, în ceea ce privește istoria comunismului românesc.
Este cu atât mai grăitoare vigoarea acestui analfabetism cu cât ea se face simțită atât de pregnant într-un domeniu, magistratura, în care s-ar presupune că materia Istorie nu poate fi expediată la „și altele”.
Motivarea magistraților este uimitoare prin tonul relaxat și raționamentele de birt cu care sunt tratate chestiuni precum disidența, represiunea, caracterul sistematic al represiunii, esența dictaturii, elementele definitorii ale totalitarismului, impactul tuturor acestora la nivelul populației.
Recunosc, atunci când am parcurs textul motivării, pe lângă gestionarea indignării-fulger și de bun simț care m-a copleșit, am încercat totodată să înțeleg pe ce lume trăiesc totuși indivizii în robă care au fost în stare de o asemenea deconstrucție a atitudinii lui Gheorghe Ursu, de o asemenea demolare a adevărului istoric cu privire la violența fizică, ideologică și psihologică a dictaturii comuniste, de o asemenea plasare în derizoriu a caracterului sistematic și de lung parcurs pe care l-a avut, în acea perioadă, spălarea pe creier a populației și ținerea ei sub cel mai pervers control.
Am înțeles însă destul de rapid pe ce lume trăiesc respectivii indivizi în robă: pe aceeași lume în care trăim cu toții, de la prăbușirea comunismului încoace:
- O lume în care comunismul a scăpat de șocul unui proces real, o lume în care arhivele au lămurit în cel mai bun caz selectiv nivelurile de responsabilitate și complicitățile, având în vedere zgârcenia și întârzierea cu care au fost deschise.
- O lume în care destui foști securiști și activiști ai fostului regim au apucat să devină mari capitaliști și „influenceri” în noua matrice socio-economico-politică.
- O lume în care ideea unui muzeu mare și autentic al comunismului a fost privită mult timp cu un zâmbet șiret, ori de-a dreptul cu ochiul de sticlă al ignoranței.
- O lume în care generația care copilărea la Revoluție, ori abia se năștea atunci și în primii ani de după nu a învățat la școală cât de criminal și infect fusese totul până în decembrie 1989. Și, mulți, nici acasă nu au avut ce și de unde învăța.
- O lume în care, azi, la trei decenii după, în epoca rețelelor sociale, există pagini de Facebook în care e promovată nostalgia după „inocența” acelor vremuri în care „toți aveau servici„, vacanțele erau curate și la țară, Dacia era mașină adevărată, oamenii se ajutau unii pe alții cu un ulei, o făină, nu existau vicii, se chefuia în sufrageria de apartament meschin, blindată de bibelouri și, eventual, la un video clandestin, etc, etc, etc.
- O lume în care, în același timp în care ne bucurăm că găsim tot ceea ce căutăm într-un singur loc și din abundență, uităm totuși cât de mult se stătea odată la cozi pentru nimicuri și cât de puține găseai la raft chiar dacă rezistai la cozile interminabile.
- O lume în care milioane de români își fac concediile afară, dar totodată una în care milioane uită că, în comunism, nu puteai ieși din țară, luxul fiind vizitele în lagărul socialist.
- O lume în care deși toți se bucură de libertatea de a critica orice și pe oricine – de la femeia de serviciu din scara blocului până la președintele țării, guvern, primar și servicii – destui văd totuși în jur doar conspirații la nivel înalt, dictatură și represiune.
- O lume în care șarlatanii pot poza în martiri, dar în care martirii autentici din anii comunismului sunt fie necunoscuți, fie uitați, fie tratați cu o indiferență vecină cu o a doua condamnare la chin și moarte.
Din lumea asta provin judecătorii care au întinat memoria lui Gheorghe Ursu și care, după cum bine semnalează IICMER, au deschis drumul spre reabilitarea totalitarismului.
Deficitul lor de înțelegere a istoriei și implicațiilor ei în prezent și viitor nu e scuzabil, la nivel personal, dar e simptomatic la nivel general.
Ne ajung din urmă restanțele acumulate vreme de aproape 34 de ani din perspectiva judecării comunismului, „tunderii” în spațiul public a acelui sistem carceral și a educării cetățenilor, încă din școală, cu privire la ceea ce a însemnat și la ceea ce ar putea însemna reînvierea lui.
Relaxarea cu care au tratat judecătorii torţionarilor lui Gheorghe Ursu cazul acestui disident e parul peste spinare care ar trebui să ne trezească măcar acum.
Să fim cinstiți: era greu greu de imaginat o altă sentință în cazul Gheorghe Ursu
