Abominabil, dar nu sută la sută surprinzător – nu cred că poate fi descris altfel deznodământul dosarului în care doi securiști au scăpat curați ca lacrima de răspunderea personală în torturarea și uciderea disidentului Gheorghe Ursu.
Abominabil, întrucât justiția postdecembristă a mai fugit o dată de partea sa de contribuție la asanarea societății de reziduurile ceaușiste.
Abominabil, întrucât justiția postdecembristă a mai evitat o dată să-și aducă contribuția la scrierea corectă a istoriei comunismului românesc și a poliției politice aferente.
Abominabil, nu în ultimul rând, întrucât justiția postdecembristă a mai simpatizat o dată cu călăul, ignorând, doct, victima (era de așteptat ca în motivarea instanței să plouă cu sofisme la fel de abjecte ca decizia în sine – în orice caz, nu văd cum puteau magistrații să articuleze justificarea deciziei de joi).
Nu sută la sută surprinzător, întrucât instanțele din România încă se prefac că judecă cu responsabilitate și profesionalism crimele și alte fapte grave comise la Revoluție și la mineriade.
În aceste spețe, familiile morților, răniților, maltrataților încă așteaptă minunea Dreptății. E drept, numărul membrilor acestor familii se împuținează de la an la an, căci timpul îi seceră fără să clipească.
Iar dacă, prin absurd, minunea se va pogorî la un moment dat (dar nu mai devreme de un viitor aflat la mare distanță de acest prezent), rezultatul va fi unul extrem de diluat, difuz, confuz, rece.
În orice caz, câtă vreme dosare precum Frumușanu-Crăiniceanu și altele asemenea, de la Revoluție și de la mineriade, nici măcar nu au fost finalizate, după mai bine de trei decenii de ping-pong între parchete și instanțe și după condamnări la CEDO, ar fi fost într-adevăr de neînțeles ca dosarul Ursu să aibă parte de o concluzie fără cusur.
Gheorghe Ursu a trăit neîmpăcat, a avut un curaj de care 99,99% din populație nu e capabilă și a murit în chinuri. Un destin mai vitreg și mai complex de atât e greu de imaginat, dar în România generației noastre e încă ușor de sfidat.
