Naționalismul etnic, suveranismul, atacurile la adresa străinilor și minorităților, privirea partenerilor externi ca potențiale surse de amenințare, existența unui „stat paralel” toate promovate de PSD sub Liviu Dragnea, nu au apărut din senin în România, cum nu au apărut și în alte părți ale Europei de Est. Cu Liviu Dragnea în frunte, PSD a schimbat macazul de la linia lui Iliescu la linia lui Corneliu Vadim Tudor, cel puțin la nivelul discursului și mesajelor publice.
Fenomenul nu este unic pentru România și își are rădăcinile chiar în mișcarea anticomunistă. Este o situație similară și în alte părți ale Europei, unde s-a observat același tipar de îndepărtare de democrația liberală.
(Text de Tom Junes pentru OpenDemocracy.net)
Democrația liberală în Europa de Est nu cedează în fața unei provocări noi. Este confruntată cu o provocare recurentă, care a fermentat, a apărut și a re-apărut constant după 1989.
Acum treizeci de ani, în 1989, regimurile comuniste din Europa de Est au început să facă implozie unul după altul până când chiar și Uniunea Sovietică a dispărut de pe harta Europei în 1991. A fost o serie remarcabilă și unică de evenimente care au dus la afirmații bombastice precum „sfârșitul istoriei” sau „întoarcerea la Europa”. Mai important, în ciuda greutăților provocate de această transformare istorică, speranța dominantă pentru Europa de Est și în Europa de Est era că viitorul va fi mai luminos.
Totuși, când împlinim 30 de ani de la sfârșitul comunismului, nu a mai rămas mult din acel optimism din trecut. În prezent, discuțiile despre această regiune se concentrează pe „ascensiunea populismului”, pe „derapajele democratice” și scot în evidență diversele tendințe autoritare și iliberale. Întrebarea principală este „ce a mers greșit?”
Dar chiar vedem că istoria merge înapoi? Sunt într-adevăr aceste forțe populiste din regiune o nouă amenințare la ordinea liberală? Mulți analiști politici și comentatori par să sugereze asta. Dar, dacă ne uităm la istorie, vom vedea că tendințele iliberale și autoritare de astăzi sunt nu o ruptură de trecut, și o continuare a evenimentelor din 1989, cu rădăcini în naționalism și anticomunism.
Căderea comunismului a avut și o dimensiune naționalistă, deoarece a redat suveranitatea țărilor aflate sub dominația sovietică și a dat semnalul renașterii independenței naționale pentru republicile sovietice. A urmat apoi destrămarea unor state, pașnică în cazul Cehoslovaciei, și violentă în cazul Moldovei și Iugoslaviei. Naționalismul nu a fost o consecință a anului 1989, deoarece influența acestui curent în regiune a precedat revoluțiile și apoi a contribuit la desfășurarea evenimentelor.
De fapt, turnura Europei de Est către naționalism a fost alimentată de regimurile socialiste, care pe final au adoptat naționalismul ca înlocuitor pentru tezele marxist-leniniste din ce în ce mai golită de conținut. În acest context, tinerele mișcări de opoziție care contestau aceste regimuri au recurs la o retorică patriotică și la folosirea din abundență a drapelelor naționale. Deși era de înțeles la vremea aceea pentru mulți participanți, a mascat subcurente naționaliste și nativiste urâte care erau prezente în societatea civilă din Europa de Est.
O greșeală a narațiunii convenționale legate de 1989 este punerea unui semn de egalitate între anticomunism și liberalism. Liberalismul a fost o creație a anului 1989 și nu invers. Opoziția anticomunistă de la finalul anilor 1980 a fost un amestec de activiști și miscări cu diferite ideologii, în care liberalii erau în minoritate. Unii dintre cei mai cunoscuți politicieni de extremă dreaptă precum Janusz Korwin-Mikke din Polonia și Volen Siderov din Bulgaria au fost activi în mișcarea anticomunistă și pot să susțină fără a minți că au făcut opoziție.
Sentimentele anticomuniste din regiune au alimentat predispozițiile populiste și au deschis ușa pentru extrema-dreaptă, care a avut parte de o creștere organică, de jos în sus. Întruparea acestui fapt este teoria că 1989 a fost o conspirație comunistă și o tranziție furată. Tot de aceea, mulți oameni au un dispreț profund față de ceea ce ei percep drept grupuri ascunse de interese, mână în mână cu noile elite post-comuniste. În ultimele trei decenii, mișcările de protest începute la firul ierbii au preluat aceste idei în numele anticomunismului, și le-au folosit ca să lovească în progresiști și în oamenii liberali de stânga.
Tendințele iliberale și autoritare pe care le vedem astăzi în Europa de Est au apărut din naționalismul și anti-comunismul (devenit în prezent anti-stângă și anti-liberalism) anului 1989. Așa se explică faptul că un tânăr anti-comunist foarte vocal în 1989 precum Viktor Orban poate fi un politician naționalist și iliberal în 2019, cum un sindicat anticomunist precum Solidaritatea susține acum activ partidul populist de dreapta Lege și Justiție (PiS) și cum sloganul opoziției din Germania de Est, Wir sind das Volk (Noi suntem poporul) a fost preluat de mișcări xenofobe precum Pegida și a alimentat ascensiunea formațiunii extremiste Alternativa pentru Germania.
sursă: Illiberalism in eastern Europe is a legacy of 1989
