Englezii sunt prea sportivi pentru a o lua de la capăt, dar de data asta procedând diferit. Poate că puțin din acest spirit de fair play ar merita să fie transferat dinspre Marea Britanie, care are prea mult, către SUA, care nu prea au
La prima vedere, Londra pare să fie zi și azi ca atunci când am stat eu acolo, în anii 2000. Londonezii încă acordă atenție decalajului dintre tren și peron, închid pub-urile devreme, servesc cârnații destul de urât și ocupă clădiri, parcuri și „străzi principale” care sunt o bucurie pentru ochi. Dar în aer se simte o neliniște profundă, iar aceasta pare să provină de la Brexit.
Starea de neliniște este suficient de severă încât a creat un soi de cometă Halley politică: acceptarea aproape universală a faptului că opoziția va câștiga alegerile care trebuie să aibă loc până la sfârșitul anului. Sir Kier Starmer, fost procuror și liderul Partidului Laburist, este în general acceptat ca premier aflat în așteptare.
Nu umblă țanțoș în principal pentru că este destul de calm. Aceasta a fost mai degrabă abordarea sa după experiența cu un predecesor precum Jeremy Corbyn, care a avut legături cu teroriști și i-a condus pe laburiști la dezastru în alegerile din 2019. Pariez că și Starmer este smerit de norocul incredibil pe care îl are în a le urma nu doar a ciudatului din propriul său partid, ci și conservatorilor din era Brexit – ineficienta Theresa May, clovnul Boris Johnson, efemera Liz Truss (care a rezistat în funcție mai puțin decât trăiește o salată) și acum Rishi Sunak, care pare naiv și băiețandru. Statura sa fizică este subiectul multor glume la radio BBC.
Această aproape certitudine este cu totul diferită de situația din Statele Unite, care vor merge la urne în jurul aceleiași perioade, dar în cazul cărora nimeni nu are nici o idee cum vor decurge lucrurile.
Observ o similitudine între „verii” pe probleme de imigrație, temă pe care există un tărăboi masiv în ambele țări. Poate că aceasta nu este o coincidență, deoarece engleza este un factor care atrage în prezent. „Băieți, și voi sunteți invadați,” mi-a spus un susținător al Brexitului, în mod clar cu o reală preocupare.
În Marea Britanie, granița a fost cu adevărat larg deschisă pentru „străinii” care erau și cetățeni ai Uniunii Europene, iar acest lucru a făcut ca o multitudine de oameni să susțină Brexit-ul. Dar cu asta s-a terminat și aș spune că acesta este de departe principalul motiv pentru care doar puțin peste o treime dintre britanici spun acum sondajelor că ar face-o din nou. Dar tot aici rezidă sursa neliniștii: aproape două treimi sunt încercați de ceea ce s-ar putea numi „Bregret”.
Narațiunea greșelii provine din faptul că alegătorii au fost păcăliți de non-sensul campaniei Leave, despre cum miliarde de lire ar curge înapoi în Marea Britanie dacă ar ieși din UE. În schimb, au plătit un preț mare – poate că o zecime din PIB-ul potențial al Marii Britanii a fost rasă prin retragerea sa din cea mai mare economie combinată a lumii, în care Londra fusese capitala financiară.
Acest statut a fost unul cheie pentru a înțelege de ce în primii ani ai acestui secol Londra părea să fie centrul universului. Era practic capitala Uniunii Europene – un loc multicultural în cel mai bun sens al cuvântului, ale cărui energii pozitive au creat o euforie care trebuie trăită pentru a fi înțeleasă. Sub suprafață, desigur, mulți oameni simțeau că globalizarea trecuse trecut pe lângă ei – ca în Statele Unite – și voiau să schimbe lucrurile.
Conservatorii au obținut cu scârțâit puterea în 2010 și imediat au provocat agitație cu un plan de austeritate prost gândit, însă distracția a început cu adevărat abia când atunci prim-ministrul David Cameron a cedat în fața aripii eurosceptice MAGA-iste a partidului său, chemând la referendumul Brexit. Când susținătorii rămânerii în UE au adus economiști care să avertizeze asupra costurilor, susținătorii ieșirii din UE au declarat, fapt memorabil, că „oamenii s-au săturat de experți”. Cameron i-a crezut pe experți, dar până la urmă el era un învingător în jocul vieții. A decis să dea cu zarurile. A aruncat moneda. Și, ce să vezi! A demisionat fără scandal (atenție, Bibi Netanyahu!).
Așadar, au „vorbit” „oamenii” la votul din 2016? Rezultatul de 52%-48% a fost o decizie la limită, o situație practic de echilibru (așa cum se pare că se întâmplă în atât de multe alegeri) și ar fi putut merge în oricare direcție. A fost, de asemenea, o decizie de a încerca Brexit-ul, cu detaliile urmând a fi stabilite undeva pe parcurs – într-o oarecare măsură, ceva similar unei separări înainte de divorț.
Adepâii Brexit-ului își imaginaseră că Uniunea Europeană le-ar oferi marea cu sarea fără obligații, dar blocul comunitar trebuia să-i sperie pe ceilalți lideri de țări. Asta a făcut ca Brexit-ul să fie la fel de dureros cum avertizase campania taberei Remain. Odată ce s-au clarificat consecințele ieșirii din UE, sondajele au început să se îndrepte împotriva acestei mutări.
Logica a pledat pentru un al doilea referendum, pentru a ratifica adevărata înțelegere, iar nu o fantezie. Dar instinctul britanic a îndemnat la o atitudine demnă și la o acceptare sportivă. Asta, chiar dacă tinerii, care trebuie să trăiască cel mai mult cu consecințele, au urât în mod covârșitor ideea. Dar, pe de altă parte, aceștia participaseră în număr mic la vot; există o problemă cu acești tineri.
Unul dintre motivele pentru care Brexit-ul a trecut la limită a fost că Jeremy Corbyn nu a făcut campanie împotriva lui; ca stângist cu o gândire vagă, el vedea UE (o structură mai degrabă înclinată spre intervenționism, dacă e să vorbim de supra-reglementare) ca pe o construcție capitalistă.
Presupun că Sir Keir ar prefera, în secret, un „Breturn” (așa cum și-ar dori de altfel majoritatea alegătorilor laburiști, iar dacă ar fi posibil fără încă un deceniu de dispute). Dar el se teme să spună asta întrucât votul pentru Brexit a trecut peste granițele partidelor, iar avansul solid al Partidului Laburist, de peste 20 de puncte, se bazează pe sprijinul cel puțin al unora care încă urăsc UE.
De fapt, unii din guvernul din umbră promit explicit că nu vor încerca să se alăture din nou UE. Onorarea acestei promisiuni ar fi ceva destul de remarcabil, aproape pitoresc într-o eră în care puțini se așteaptă la onestitate din partea politicienilor. Dar simt că este mai mult decât o strategie de campanie; ei chiar sunt devotați fair play-ului. Brexit-ul a fost o gafă; nu contează; mergem mai departe.
Așadar, pentru moment, trebuie să-și asume într-o oarecare măsură un fiasco. Există o complicație enormă cu mărfurile care vin din Irlanda de Nord care face parte din Regatul Unit, dar care dorește granițe deschise cu Republica Irlanda, stat membru UE. Există tot felul de întârzieri și neplăceri în transporturi și comerț (cărțile sunt trimise în Olanda și nu ajung). Iar contractarea economiei este larg pusă în cârca prăbușirii serviciilor publice, în special a odată îndrăgitului National Health Service (ambulanțele pot întârzia atât de mult încât ar putea fi mai potrivit dricul).
Cu toate acestea, Brexit-ul nu a fost o greșeală pentru cei care înțeleg lucrurile așa cum erau și încă preferă neajunsurile.
Calitatea de membru deplin al UE aduce multe beneficii, în principal libera circulație a bunurilor și serviciilor. Dar aduce și costuri, în principal libera circulație a persoanelor. Mulți apreciază diversitatea, dar nu atât de mulți vor să fie copleșiți numeric de imigranți.
Țările membre UE au puține instrumente pentru a-i împiedica pe ceilalți din blocul de peste 400 de milioane de persoane să se mute așa cum orice american poate să se mute în Miami (cum pare zilele astea să fie cazul), însă nu țin cont de acest risc întrucât este nerealist. Datorită atractivității Londrei, a pieței sale de muncă flexibile și a universalității limbii engleze, britanicii au început să suspecteze că acest lucru nu este nerealist.
Stau și reflectez la toate astea într-un pub minunat, unde managerul este român, la fel ca alți patru pe care i-am întâlnit în cele câteva zile de stat în capitală. Niște băieți minunați, dar nu sunt britanici.
De aici urmăresc materialul BBC despre indecentul caz Stormy Daniels și citesc analize locale despre ce s-ar putea întâmpla dacă Trump ar trebui să guverneze din închisoare. Și apoi, îmi vine în minte următoarea întrebare: Nu ar fi minunat să transferăm puțin din acest fair play dinspre Marea Britanie, care are prea mult, către Statele Unite? Care, bineînțeles, nu au.
Paștele este o sărbătoare a eliberării. Și de aceea este timpul ca Israelul să pună capăt războiului
