- Nicușor Dan, București, 30 iunie 2026: “(…) din perspectiva mea, eu nu cer niciun acord, nicio condiție, doar să fie 233 de oameni”.
- Nicușor Dan, Ankara, 8 iulie 2026: “Răspunsul este nu”. Astfel a răspuns, marți, șeful statului, aflat în capitala Turciei, la întrebarea dacă ar învesti un guvern care ar depinde de câteva voturi de la AUR.
După cum se poate observa, în ultimele două săptămâni președintele s-a răzgândit.
- Pe 22 iunie, Adrian Veștea mergea la sediul AUR, în căutare de voturi pentru propria-i învestire în funcția de premier. În acea perioadă, de la Cotroceni era tăcere radio, șeful statului neavând nicio reacție la faptul că premierul pe care tocmai îl desemnase încălca linia roșie trasată chiar de Nicușor Dan; linie roșie care excludea orice sprijin de la partidul extremist.
- Pe 30 iunie, Nicușor Dan chiar spunea răspicat că nu îl mai interesează decât găsirea a 233 de voturi, indiferent de unde or veni ele (vezi primul citat).
- Dar pe 8 iulie, iată, ne întoarcem la linia roșie, cu Nicușor Dan afirmând răspicat că nu vrea voturi de la AUR pentru viitorul guvern.
Una dintre întrebările care se ridică acum este urmatoarea: cât îl va ține pe Nicușor Dan noua abordare? Este o întrebare legitimă, din moment ce președintele a mai revenit cu 180 de grade asupra propriei linii roșii.
O altă întrebare ar fi și următoarea: Ce s-a schimbat din 22 și 30 iunie până în 8 iulie, în privința raportării lui Nicușor Dan la eventualul aport al unor parlamentari AUR în instalarea viitorului guvern? Din punctul ăsta de vedere, seamănă tot mai mult cu omologul Trump, a cărui atenție Nicușor Dan o cerșește nepractic și indecent.
În lipsa unor lămuriri venite chiar de la domnia sa, putem eventual bănui că răzgândirea lui Nicușor Dan ar avea legătură cu preconizata reluare, luni, a consultărilor cu partidele. Consultări la care, printre alții, va participa și UDMR, iar de voturile UDMR este mare nevoie, dar voturile UDMR nu vor fi disponibile niciodată pentru un guvern sprijinit și de AUR.
Prin urmare, pe 8 iulie, șeful statului o fi resetat oportunist tabla viitoarelor discuții cu UDMR.
Neclar rămâne și cum va reuși Nicușor Dan, în cursul noilor consultări ce vor avea loc luni, să convingă partidele pro-occidentale sau chiar să le forțeze acestora mâna pentru a genera mai rapid un guvern.
Iar lipsa de claritate în acest sens a fost alimentată tot de domnia sa, tot de la Ankara, atunci când a punctat sec că este neputincios, spunând: “Nu am instrumente”. Este un stil cel puțin bizar de a negocia – această afișare senină a propriei neputințe în fața taberelor cu care trebuie să negociezi.
Citatul complet este aici, iar dacă îl studiem cu atenție mai identificăm și alte perle:
- ”Nu pot să precizez când se va ajunge la acest consens şi mai ales nu am instrumente. Adică, preşedintele României nu face dosare, şantaje, ce vă puteţi închipui dumneavoastră, astfel încât să ghidoneze nişte politicieni să spună da, când ei vor să spună nu. Suntem într-o democraţie în care politicienii trebuie să ajungă la un consens. Asta e meseria lor”.
Una dintre perle ar fi aceea că Nicușor Dan nu pare a-și imagina exercitarea influenței prezidențiale altfel decât prin mecanisme subterane (vezi referirea la “dosare, șantaje, ce vă puteți închipui dumneavoastră”). Curios deficit de imaginație, din moment ce atributele președintelui sunt suficient de multe și de solide pentru a acționa eficient și mai ales transparent.
O altă perlă ar fi aceea că “politicienii trebuie să ajungă la un consens” căci “asta e meseria lor”. Greșit !
Politicienii trebuie uneori să ajungă la consens, iar alteori nu trebuie, că doar asta e democrația. Depinde de situație, de dosare, etc.
În cazul de față, cel al învestirii unui guvern, Constituția țării prevede ea însăși faptul că consensul nu este obligatoriu, din moment ce, în absența consensului, prevede dizolvarea Parlamentului și organizarea de alegeri anticipate, bineînțeles, cu respectarea unor pași, la rândul lor, cât se poate de clari.
Totodată, datoria președintelui este aceea de a desemna un premier, în condițiile prevăzute de legislație și de Constituție, iar datoria premierului desemnat și a partidului sau coaliției sale este aceea de a găsi numărul necesar de voturi.
Faptul că Nicușor Dan a făcut o fixație pe așezarea carului înaintea boilor – găsirea de către el a unei majorității și abia apoi desemnarea unui premier – nu este de natură să legitimeze ignorarea/sfidarea realității politice și constituționale; și este cu atât mai puțin de natură să modifice substanța realității politice și constituționale.
Marți, de la Ankara, șeful statului a lăsat de fapt impresia că, pe fondul unei imagini personale tot mai șifonate, încearcă să își justifice amestecul de inacțiune și de proastă acțiune prin pasarea exclusiv pe umerii partidelor a responsabilități în formarea guvernului.
Este un gest incorect, este un gest imoral și este un demers nepractic, având în vedere prerogativele generoase pe care le are președintele țării.
Deși partidele, în grade diferite, au culpa lor deopotrivă în declanșarea și în prelungirea crizei politice, culpa șefului statului este chiar mai mare.
Și este mai mare tocmai întrucât șeful statului a refuzat să facă ceea ce îi revine să facă. Inițial, a refuzat să împiedice PSD să doboare guvernul. Acum refuză să desemneze, să trimită desemnarea la testul Parlamentului și, în funcție de rezultatul din Parlament, să se ajungă sau nu la anticipate.
Faptul însuși că am depășit borna de două luni fără a avea un guvern învestit sau declanșarea alegerilor anticipate este imputabil în primul rând Cotroceniului.
Faptul că, pe acest fond de prelungire a crizei, încep să se petreacă lucruri demne mai degrabă de subterane decât de politica făcută transparent este imputabil tot șefului statului.
Situația în care se găsește PNL este cea mai grăitoare.
Inițial, partidul a fost bulversat chiar de președintele Dan, prin complicitatea cu PSD la dărâmarea Guvernului Bolojan și mai ales prin desemnarea lui Adrian Veștea în funcția de prim-ministru.
Acum, partidul este pe punctul de a fi aruncat în aer nu prin instrumente politice (oricât de discutabile ar fi ele), ci chiar prin instrumentele justiției. Ale unei justiții profund decredibilizate, ale unei justiții pe care presedintele promisese că o va împinge spre reformare, doar pentru ca, odată instalat la Cotroceni, să o îmbrățișeze ca pe o rudă în sfârșit regasită.
Prima fază a puciului din PNL a eșuat (imediat după moțiune și după episodul Veștea), iar acum asistăm la ceea ce pare a fi faza a doua.
Prima fază a lăsat în urmă costuri grele de imagine pentru președinte. Cea de-a doua se desfășoară cu prețul compromiterii și mai dureroase a unei justiții deja compromise.
Dacă Nicușor Dan mai prelungește criza politică, sunt șanse mari ca nimic din țesătura instituțională a României să nu scape nepătat și necompromis. Lucru valabil, pe cale de consecință, și în ceea ce privește încrederea românilor în tot ceea ce înseamnă stat, stat de drept și democrație.
Dacă se va strădui la un moment să-și dea jos ochelarii de cal prin care privește lumea reală, Nicușor Dan va avea surpriza de a observa că dinamicile ei sunt cu totul diferite de ceea ce își imaginează domnia sa.
Poate că, în cele din urmă, justiția va îngropa PNL-ul bolojenist așa cum, pe căi politice, nu au reușit în faza inițială nici Nicușor Dan și nici PSD.
Dar ultimele sondaje indică faptul că, în lumea reală, starea de spirit este cu totul alta. Ilie Bolojan și o bună bucată din PNL, iar alături de ei și USR, se îndepărtează cu viteză de punctul în care sufocarea lor mai era posibilă artificial și apelând la vechile metode.
Alimentat de intervenții prezidențiale de ruptură și de un concubinaj păcătos între politic și justiție, spectrul politic românesc tinde să sufere transformări neașteptate. Și nu este deloc exclus ca perdanții pe termen mediu și lung să fie tocmai aceia care mizează azi totul pe o victorie obținută pe căi îndoielnice în termen scurt.
