În noi, nu a avut loc nicio Revoluție

Tristețea profundă a momentului de recapitulare a celor 30 de ani scurși de la Revoluție vine din viitor. Din gândul că peste alți 30 de ani am putea avea aceleași regrete și frustrări ca și azi.

Dacă vom avea mai multe satisfacții personale, dar ne vom simți tot neîmpliniți ca națiune? Dacă vom simți la fel de acut că progresele noastre sunt modeste sau chiar că batem pasul pe loc? Dacă ne vom simți, ca și acum, mediocri?

Foarte probabil, peste 30 de ani vom avea salarii mai mari, ne vom permite lucruri, experiențe și vacanțe mai multe și mai scumpe, vor fi mai puțini cei care trăiesc în sărăcie. Pe scurt, vom face un salt evident față de momentul actual, așa cum îl simțim și azi, față de 1989. Dar, din păcate, sunt șanse mari ca întocmai cum s-a întâmplat în cei 30 de ani care se încheie duminică, să nu reușim să ne atingem potențialul.

Există un risc major să raportăm cu mândrie un PIB mai mare, un procent mai mic de case cu WC în curte, mai mulți kilometri de autostradă, mai multe mașini, televizoare, frigidere, aragaze și telefoane mobile ”pe cap de locuitor,” dar tot la coada Europei și a lumii civilizate să fim.

Tot pe primele locuri la numărul de decese din accidente rutiere sau din numeroase boli cu care în alte părți se trăiește mult și bine. Tot pe ultimele locuri la performanțele universităților noastre, tot pe ultimul loc la indicatorul privind calitatea vieții. Pentru că nici ceilalți nu vor sta pe loc. Iar dacă ritmul actual se menține, decalajul va crește.

Dați o căutare pe Internet cu sintagmele ”România ultimul loc la ….” sau ”România primul loc la …” și o să vă îngroziți câte recorduri negative deținem. De la consumul de carte la cel de săpun și pastă de dinți. Ca și azi, ar fi confirmarea fermă că înaintăm în ritm de melc, că nu ne valorificăm potențialul de dezvoltare, că suntem blocați în mediocritate. Că alții sunt mai performanți decât noi.

Ca să avem o minimă șansă ca aniversarea de peste 30 de ani să nu ne prindă tot disperați să evidențiem puținele domenii în care am evoluat consistent, pentru a nu ne lăsa copleșiți de cele în care suntem înapoiați, trebuie să facem efortul de a conștientiza că toate problemele care ne frânează evoluția, cele istorice și cele dobândite după 1990, au un numitor comun: vin din interiorul nostru. În noi nu a avut loc nicio Revoluție!

Am luat parte, voluntar sau involuntar, la cea din decembrie 1989, dar pentru că a fost generată de forțe exterioare nouă, și a servit intereselor acestora, nu a schimbat mai nimic în noi. În 30 de ani, ne-am depășit prea puține bariere interioare, ne-am eliberat de prea puține inhibiții, ne-am vindecat de prea puține temeri, am renunțat prea puțin la metehnele autodistructive dobândite în comunism și transmise și generației născute după Ceaușescu.

Da, vorbesc de fiecare dintre noi, vorbesc ”în general”. Pentru că deși există oameni care au reușit să facă saltul de conștiință și de acțiune, revoluționar, spre tipul de cetățean care are puterea să împingă România mult mai sus decât este acum, ei sunt excepțiile. Majoritatea covârșitoare se mulțumește, zi de zi, prin ceea ce fac sau nu fac, cu puțin. Cu foarte puțin. Și este vorba de marea majoritate din ambele lumi. Din lumea celor care conduc țara și din lumea celor care se lasă conduși, fără nicio pretenție că își pot influența destinul.

Uitați-vă la corupție! Ne-am obișnuit să acuzăm doar marea corupție și să aruncăm toată vina pe cei care conduc statul și pe instrumentele lor. Dar este suficient să citești cu atenție aproape orice dosar DNA ca să afli ce horă diavolească cu ”oameni de rând” se încinge în jurul fiecărei sume de bani smulsă statului sau altui ”om de rând”.

Majorității îi convine de minune să arate cu degetul spre elita bolnavă de lăcomie – care este, cu adevărat, principala vinovată, deoarece stă în puterea ei să impulsioneze schimbarea și nu o face. Dar asta nu o absolvă de propria vinovăție. Secundară și totuși monstruoasă. Nu doar miniștrii, parlamentarii, primarii, consilierii și restul rețelei corupte din administrație ne bagă mâna în buzunar, ci și ”frații” noștri. Victime ca și noi ale marelui jaf la nivel înalt, nu se sfiesc să perpetueze la o scară mai mică relația abuzator-abuzat în care îi țin captivi șefii tribului ”de sus.”

Și să nu credeți că mă refer doar la vinovații de serviciu, doctori, polițiști, mici funcționari de toate soiurile, care cer și cărora li se cere mită aproape în egală măsură. Nu, mă refer la giganticul carusel de ”parandărăt” care funcționează în companiile private. La comisioanele aproape obligatorii pe care le percep de la furnizori șefi și șefuleți de mono și multinaționale cu ifose de onorabilitate.

Mici corupți care nu au avut nicio jenă să iasă în Piața Victoriei ca să protesteze împotriva tentativei de grațiere și amnistiere a marilor corupți. Surprinzător cât de mulți i-au rezistat lui Dragnea prin comparație cu cât de puțini rezistă tentațiilor de zi cu zi de a replica la o scară micro rețeta de succes al lui Dragnea!

Ștaiful, absența ciorapilor flaușați, disprețul față de gratargii veniți din fundul Teleormanului ca să ia cu asalt Bucureștiul, ritualul elaborat și vocabularul baroc aluziv premergător solicitării șpăgii, toate îi separă de grobienii baroni de partid. Dar îi unește un fir roșu. Prăpastia dintre ce spun că și-ar dori să se fi întâmplat în România ultimilor 30 de ani și ce au făcut, concret, pentru asta. Adică, mai nimic.

Au tras din greu, dar pentru propria carieră și bunăstare. Acest efort a schimbat, totuși, și în bine România. Efortul lor antreprenorial a creat plusvaloare și s-a răspândit în societate. Dar reziduurile abdicărilor morale, care mai mici, care mai mari, ne-au și costat, cumulat, enorm. Rezultatele unei acțiuni de amploare a DNA în zona marilor companii private ar șoca mai mult decât au șocat primele dezvăluiri despre mafia din jurul lui Adrian Năstase. La ultimii ne așteptam, ceilalți beneficiază încă de o aură de inocență.

Și în această vinovăție nemărturisită, dar asumată și acumulată în subconștient, își are explicația ezitarea multor oameni capabili de a intra în politică. Ei știu că mai toate partidele funcționează după principiile organizațiilor mafiote și au ezitări în a li se alătura dacă nu au pe cineva care să-i invite înăuntru, care să garanteze că e om de încredere și care să-i țină spatele. Dar nu o fac și pentru că s-au obișnuit cu beneficii rapide și disproporționate în raport cu efortul depus.

Partidele ar beneficia de împrospătarea structurilor de conducere cu mici corupți, pentru că nivelul pagubelor resimțite în societate ar scădea. Ar fi un salt important pentru PSD Arad, de exemplu, dacă un personaj precum Căprar, care, potrivit procurorilor, a trasnformat și Direcția Drumuri și Poduri Timișoara într-o instituție mafiotizată, nu doar filiala pe care o conduce, ar fi înlocuit de un profesionist care a lăsat ceva în urmă și care în plus s-ar mulțumi și cu șpăgi mai mici. Probabil, noul venit s-ar limita comisioane rezonabile, de la anumite activități, nu de la toate și i-ar fi frică să facă din colectarea de bani pentru partid, pentru el și pentru cei care l-au pus în funcție, o întreprindere de proporții industriale.

Din păcate, suntem într-un blocaj total. Revoluționarii autentici, idealiști și onești, care ar demola până la temelie organizații politice putrede, pe lângă că sunt puțini, nu sunt acceptați sau susținuți de șefii de partide. De ce? Pentru că ar rămâne fără surse de bani care irigă și conducerea centrală dar și pentru că se tem că vor pierde complet organizațiile supuse reconstrucției totale.

În timp ce posibilii reformatori ”de mijloc,” fie oameni care nu au luat un ban necinstit în viața lor, dat foarte realiști, fie cei obișnuiți cu șpăgi mai mici, care ar încerca să mențină un anumit nivel de corupție, în proporții ”decente” (băgați mâna până la ceas, nu până la cot!), se simt suspendați între două lumi. Pe de-o parte, le este teamă că s-ar putea trezi aspirați în jocuri mafiote la nivel mare, pe care nu le cunosc și care li se par prea riscante. Pe de altă parte, nici nu sunt dispuși să își asume un proiect de asanare și reclădire a unei organizații, care să le toace timpul și nervii, pe degeaba.

În concluzie, partidele continuă să fie conduse la nivel local de cei dispuși să încalce flagrant legile, să-și asume războaie dure cu rivalii, să riște și care mulg la maxim instituțiile pe care controlează. Iar șansele ca ele să se reformeze sunt infime câtă vreme idealiștii nu sunt lăsați să intre cu buldozerul în ele, iar pragmaticii, deși spun că își doresc o țară ”ca afară,” sunt prea temători ca să se ia la luptă cu marii rechini sau prea atașați de stilul lor de viață confortabil ca să se apuce de misionariat politic.

Fără schimbări profunde de atitudine, la nivel de masă, față de implicarea în politică, nu vom avea un salt calitativ la nivelul de conducere a partidelor. E nevoie de mulți idealiști și de mulți pragmatici ca să poată determina organizațiile politice să renunțe la mecanismele de finanțare și de control viciate, sau măcar să le amelioreze. Iar fără schimbări în partide, nici România nu se va schimba.

Cu atât mai mult cu cât și dacă ar exista o presiune benefică, puternică, de schimbare de sus în jos, ar dura multă vreme până ce baza s-ar revitaliza. Prea ușor acceptă majoritatea românilor abuzuri și nedreptăți de tot felul, prea greu și prea puțini sunt dispuși să protesteze, chiar și atunci când sunt batjocoriți, prea ușor intră în complicități penale la un mic semn al șefului și prea mare este voluptatea cu care se abandonează minciunilor și manipulărilor.

S-au întâmplat câteva lucuri pozitive importante în România ultimilor 30 de ani și am trecut cu bine, în ultimele clipe, peste multe încercări. Dar mai sunt numeroase obstacole de depășit, iar majoritatea sunt în interiorul nostru. Mai avem de câștigat multe războaie cu noi înșine. Fără aceste victorii, tot ce s-a întâmplat bun până acum ne garantează doar supraviețuirea. Nu și victoria. Nu și ieșirea din mediocritate!

Datorăm acest moment de luciditate, de asumare a eșecurilor noastre, celor care acum 30 de ani mureau pe străzi visând la o Românie pe care noi, deocamdată, nu am clădit-o.