Nu mai este vorba doar despre armele nucleare. Există o oportunitate reală de a pune capăt domniei terorii instaurate de Republica Islamică prin intermediul milițiilor sale proxy din Orientul Mijlociu.
În Israel există un consens aproape total — chiar și în rândul criticilor problematicului său guvern — că amenințarea nucleară iraniană trebuie eradicată.
Nu gestionată. Nu descurajată. Ci eradicată.
Acesta este contextul în care trebuie înțeleasă Operațiunea „Rising Lion”, îndrăzneața și complexa lovitură preventivă dată de Israel infrastructurii nucleare și militare a Iranului.
Atacul, lansat în zorii zilei de vineri, este o operațiune militară condusă de Benjamin Netanyahu, un prim-ministru pe care mulți israelieni îl consideră, pe bună dreptate, corupt, imoral și profund nepotrivit. Însă, în ciuda calităților îndoielnice ale liderului său, operațiunea este o decizie corectă.
Acesta este mesajul greu de echilibrat pe care am încercat să-l transmit într-un interviu acordat dimineața la ora 5.00 pentru NewsNation (mai sus); după cum unii cititori deja știu, nu este ora mea preferată.
Statele Unite au susținut că Israelul a acționat fără implicarea lor — o idee uluitoare, având în vedere că Forțele Aeriene Israeliene au efectuat lovituri complexe în adâncul teritoriului iranian, în timp ce Mossadul a activat o bază de drone pe sol iranian, iar comando-urile au neutralizat dispozitive-cheie de apărare. Astfel de operațiuni necesită coridoare de zbor, date satelitare în timp real, comunicații regionale securizate și garanții de rezervă.
Amprentele americane poate că nu sunt vizibile public, dar eu le văd peste tot — inclusiv în însăși ideea că Israelul, care depinde de SUA, nu ar fi îndrăznit să ducă la capăt o asemenea acțiune împotriva voinței americane. Punct.
Cât despre întregul mecanism prin care această operațiune a fost posibilă — și ce parteneri internaționali au fost, de fapt, informați dinainte despre complexitatea ei — asta rămâne o poveste pe care o vom afla în timp. Ceea ce este deja evident e faptul că această campanie de inducere în eroare a fost excepțional de bine regizată: scurgeri strategice, dezmințiri și chiar vacanțe înscenate par să fi adormit Teheranul într-un fals sentiment de siguranță.
Pagubele aduse programului nuclear al Iranului par semnificative. Potrivit relatărilor, au fost distruse mai multe etaje ale complexului de la Natanz, principala instalație nucleară a țării— inclusiv săli esențiale pentru centrifuge. Israelul a mai lovit instalații le nucleare din Isfahan și Fordow. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice a suferit pierderi majore la nivelul structurii de comandă. Oameni de știință din domeniul nuclear au fost uciși.
Totuși, să nu ne amăgim: acesta nu este sfârșitul ambițiilor nucleare ale Iranului. Există și alte posibile ținte viitoare, inclusiv uzina de apă grea de la Arak.
Există o limită fizică a ceea ce Israelul poate face de unul singur. Statul evreu nu deține munițiile grele perforante necesare pentru a distruge complet obiectivele îngropate adânc, cum este Fordow. Cine le are? Statele Unite.
„Rezultatele sunt uimitoare și foarte impresionante”, a declarat fostul prim-ministru Ehud Barak referitor la operațiunea de vineri. „Dar Iranul avea aproximativ 450 de kilograme de uraniu îmbogățit și… cele mai delicate părți ale programului se află la 700 sau 800 de metri sub pământ.” Ce este necesar pentru a distruge cu adevărat capacitățile nucleare ale Iranului? „Răsturnarea regimului”, a spus Barak, „iar acest lucru nu se poate face fără Statele Unite.”
De aceea, acest atac trebuie înțeles ca un semnal transmis Iranului — un avertisment extrem de serios și detaliat.
Atacul transmite necesarul mesaj că guvernul Iranului nu merită un loc la masa negocierilor ca partener egal al SUA și al aliaților săi. Ideea — susținută de mare parte a comunității internaționale — că Iranul ar deține un anumit tip de influență legitimă trebuia abandonată demult. Republica Islamică este un regim criminal care a deturnat un stat important în urmă cu 46 de ani; își oprimă propriul popor și răspândește haos în întreaga regiune.
Cu doar câteva ore înainte ca Israelul să lanseze primele valuri de atacuri, un organism de supraveghere al Națiunilor Unite condamnase Iranul pentru încălcarea obligațiilor legate de neproliferarea nucleară; Iranul a răspuns promițând că își va intensifica și mai mult eforturile nucleare (mai jos, interviul cu directorul agenției, realizat mai devreme în această săptămână, și comentariile mele pe această temă).
Statele Unite au acum o oportunitate. Iranul este vulnerabil. Economia sa este sub presiune, rețelele sale proxy sunt slăbite, iar apărarea i-a fost expusă. Poporul iranian fierbe de furie și este pregătit să-și răstoarne asupritorii.
Trump ar fi trebuit să-și înceapă noul mandat prin emiterea unui ultimatum adresat Iranului: să-și demonteze imediat programele nucleare și de armament, și să înceteze sprijinul pentru milițiile proxy din regiune. În schimb, până cânda intervenit Israelul, a părut că el și echipa sa sunt târâți în același tip de negocieri nesfârșite cu care s-a confruntat și președintele Barack Obama.
Dacă s-a terminat cu acea farsă, cu atât mai bine. Trebuie subliniat clar: Iranul nu este o țară normală. Este un stat sponsor al terorismului, care de zeci de ani cultivă armate proxy pentru a-și răspândi influența prin violență. Să ne uităm la câteva exemple:
- Hezbollah în Liban: Până când Israelul a acționat împotriva grupării, anul trecut, aceasta deținea zeci de mii de rachete, reprezenta o amenințare gravă pentru Israel și transformase Libanul într-o rampă de lansare pentru agresiunea iraniană.
- Houthi în Yemen: Acești militanți sprijiniți de Iran, care în trecut au atacat instalații petroliere saudite, au perturbat o mare parte din comerțul maritim global — și au lovit economia Egiptului — prin atacuri asupra navelor care se îndreptau spre Canalul Suez.
- Milițiile șiite din Irak: Acționând cu impunitate, au atacat baze americane, au subminat suveranitatea Irakului și au consolidat influența iraniană la Bagdad.
- Hamas și Jihadul Islamic în Cisiordania și Gaza: Finanțate, instruite și înarmate de Iran, aceste grupări au lansat mii de rachete asupra civililor israelieni — fără a mai menționa atacul terorist brutal al Hamas din 7 octombrie 2023 — și au compromis orice șansă de coexistență israeliano-palestiniană.
Acesta este un imperiu de miliții al cărui program nuclear nu este de natură civilă. De unele singure, negocierile nu vor rezolva niciodată problema.
Cei din Washington care insistă că Iranului trebuie să i se interzică total dreptul de a îmbogăți uraniu ar trebui să regândească modul în care SUA poate și trebuie să-și folosească influența în acest moment. Conform Tratatului de Neproliferare Nucleară, pe care Iranul l-a semnat, țara are voie să îmbogățească uraniu la niveluri civile — până la o puritate de 3,67% — atâta timp cât respectă inspecțiile și asigură transparență.
Această distincție este esențială. Problema nu este îmbogățirea în sine, ci îmbogățirea la nivel militar. Și programul de rachete. Și proiectul de miliții. Prin urmare, Occidentul ar trebui să ofere Iranului opțiunea de a-și continua programul de îmbogățire civilă, cu condiția să pună capăt campaniei de proxy militarizați. Este timpul ca presiunea mondială să se concentreze acolo unde trebuie: pe tentaculele terorii, care se întind dinspre Teheran.
Operațiunea Rising Lion reprezintă reafirmarea de către Israel a unor linii roșii, dar implicit și de către SUA și Occident. Este un memento că există limite. Că unele amenințări sunt prea periculoase pentru a fi tolerate. Că politica de conciliere are un preț.
Iranul a lansat deja atacuri de represalii, provocând pagube în Tel Aviv și în alte părți ale Israelului. Tensiunile regionale vor escalada, fără îndoială. Dar inacțiunea nu a fost niciodată calea mai sigură. În cele din urmă, nu este vorba doar despre Israel. Este vorba despre o ordine mondială care depinde de menținerea unui număr de state non-nucleare și de tragerea la răspundere a unor regimuri. Iar Iranul, desigur, nu este singurul.
