Omul politic Iuliu Maniu, unul dintre principalii artizani ai unirii Transilvaniei cu România, s-a născut la 8 ianuarie 1873 în satul Bădăcin, judeţul Sălaj, fiind fiul avocatului Ion Maniu (strănepot al lui Simion Bărnuţiu) şi al Clarei Coroianu, sora memorandistului Iuliu Coroianu, potrivit volumului ”Dicţionar Biografic de Istorie a României” (Stan Stoica, Vasile Mărculeţ, Stănel Ion, Editura Meronia, Bucureşti, 2008).
- Două documentare Agerpres despre cele două mari parsonalități
„Începându-şi activitatea politică la sfârşitul secolului al XIX-lea, Iuliu Maniu şi-a încheiat-o la mijlocul veacului următor. A avut o carieră de circa şase decenii, una dintre cele mai îndelungate din istoria românilor. A trăit două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945), cu tot cortegiul lor de pierderi şi suferinţe, dar şi de speranţe şi iluzii”, scrie istoricul Ioan Scurtu în cartea sa „Iuliu Maniu. Activitatea politică” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995).
Iuliu Maniu a făcut studiile liceale la Zalău, iar pe cele universitare la Cluj (Facultatea de Drept), Viena şi Budapesta. În 1896, şi-a luat doctoratul în drept.
S-a implicat în lupta de emancipare a românilor din Austro-Ungaria încă din anii studenţiei, când a susţinut acţiunile desfăşurate prin Memorandum. A fost ales preşedinte al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894), care urmărea crearea unui front comun al naţionalităţilor aflate sub dominaţia austro-ungară. Revenit în ţară, Iuliu Maniu a fost avocat la Şimleu (din 1898), apoi s-a stabilit la Blaj, devenind jurist al Mitropoliei Române Unite (până în 1915).
În 1896 a fost ales membru în comitetul naţional al Partidului Naţional Român din Transilvania, iar din 1904 – vicepreşedinte al PNR. După adoptarea de către PNR a tacticii ”activiste”, a participat la alegeri fiind ales deputat al cercului Vinţului de Jos (1906-1910), comitatul Alba, şi s-a făcut remarcat prin lupta dusă pentru drepturile românilor ardeleni. Prin discursurile sale de înaltă ţinută a combătut, de la tribuna Parlamentului din Budapesta, politica de maghiarizare forţată utilizând argumente istorice, juridice şi politice, conform lucrării ”Membrii Academiei Române/1866-2003” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
În 1915, în plină desfăşurare a Primului Război Mondial, după absolvirea Şcolii de Ofiţeri de Rezervă, Iuliu Maniu a fost trimis pe frontul rusesc, apoi pe cel italian. Iuliu Maniu, ca locotenent în Regimentul 64 Orăştie, s-a preocupat de organizarea militară a românilor din armata austro-ungară. Astfel, a creat la Viena, la 31 octombrie 1918, Senatul (sfatul) militar, ca secţie militară a Comitetului Naţional din Bucovina, Ardeal şi Ungaria, pentru a contribui la preluarea puterii politice şi administrative în Transilvania şi Banat, de către Consiliul Naţional Român Central (fondat la 30 octombrie 1918), potrivit lucrării amintite mai sus.
În urma Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic (18 octombrie 1918) şi după eşuarea tratativelor cu guvernul maghiar, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia. Iuliu Maniu a fost principalul artizan al Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat, organizând Adunarea Naţională de la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 şi a avut un rol important în elaborarea Rezoluţiei Unirii Transilvania cu România, concepută împreună cu Ştefan Cicio Pop, şi prezentată în cadrul Adunării Naţionale, potrivit site-ului www.pntcd-satumare.ro. În faţa mulţimii adunate la Alba Iulia, Iuliu Maniu a ţinut un impresionant discurs în care arăta că ”noi … privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu vrem să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi, asupritori. Noi vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi tuturor cetăţenilor” (”Dicţionar Biografic de Istorie a României”, Stan Stoica, Vasile Mărculeţ, Stănel Ion, Ed. Meronia, Bucureşti, 2008).
La 2 decembrie 1918 a fost ales preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi şef al Resortului de Interne, organism provizoriu menit să pregătească trecerea puterii către organismele de stat ale României Mari. A îndeplinit cele două funcţii timp de doi ani, până la 4 aprilie 1920. Sub conducerea sa, Consiliul a adoptat Legea pentru reformă agrară în Transilvania şi Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toţi bărbaţii, începând cu vârsta de 21 de ani. „Consiliul Dirigent şi preşedintele său, Iuliu Maniu, au contribuit decisiv la procesul de integrare a Transilvaniei în cadrul statului naţional unitar român, la înfăptuirea prevederilor Rezoluţiei adoptată de Adunarea Naţională în ziua de 1 decembrie 1918” (Ioan Scurtu, „Iuliu Maniu. Activitatea politică”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995).
În 1919, după moartea ultimului dintre memorandişti, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, funcţie pe care a deţinut-o până în 1926, când PNR a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache. Anterior, PNR fuzionase cu Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu (1922) şi cu Partidul Naţionalist al Poporului (1925).
Iuliu Maniu (în centrul imaginii) şi profesorul Dimitrie Gusti (primul din dreapta) la o festivitate în anii 1930
Partidul Naţional-Ţărănesc s-a constituit la Bucureşti, la 10 octombrie 1926. În fruntea Delegaţiei Permanente, ca primă formă de conducere a partidului, a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreşedinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătăşanu, Mihai Popovici şi Virgil N. Madgearu, potrivit volumului ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003). Iuliu Maniu s-a aflat în fruntea Partidului Naţional-Ţărănesc în perioadele 1926-1933 şi 1937-1947. Totodată, în cele două perioade ale guvernării naţional-ţărăniste (1928-1931; 1932-1933), Iuliu Maniu a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri între 10 noiembrie 1928-7 iunie 1930, 13 iunie-8 octombrie 1930, 20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933. A deţinut, de asemenea, portofoliile de ministru ad-interim la Finanţe (octombrie 1929) şi la Război (aprilie 1930). În 1944 a îndeplinit funcţia de ministru secretar de stat.
Primul guvern Iuliu Maniu a depus jurământul la 10 noiembrie 1928. Obţinând din partea Regenţei decretul de dizolvare a Parlamentului, Iuliu Maniu a fixat data alegerilor generale pe 12 decembrie la Adunarea Deputaţilor, respectiv 15-19 decembrie la Senat. Partidul Naţional-Ţărănesc a obţinut, la aceste alegeri, cel mai mare scor electoral înregistrat de un partid în perioada interbelică – 77,76% din voturi – respectiv 348 de mandate, notează lucrarea ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul III, Carol al II-lea”, Ed. Enciclopedică, Ioan Scurtu, 2004. Atât criza economică din anii 1929-1933, cât şi criza dinastică provocată de regele Carol al II-lea au afectat în mod deosebit guvernarea naţional-ţărănistă.
Iuliu Maniu anunţă în Parlament, la 14 octombrie 1929, rezultatul votului prin care Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie, devine membru al Regenţei
Între 1938-1944, Iuliu Maniu şi-a manifestat opoziţia fermă faţă de regimurile totalitare ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, care s-a prăbuşit în 1940, legionarismul şi dictatura militară a mareşalului Ion Antonescu. Partizan consecvent al democraţiei, Iuliu Maniu s-a împotrivit cu toată puterea rapturilor teritoriale din 1940 şi a depus serioase eforturi pentru revenirea teritoriilor româneşti la patria-mamă, dar fără succes. A susţinut acţiunile armatei române pentru eliberarea teritoriilor româneşti ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică, dar s-a opus continuării războiului antisovietic dincolo de Nistru. A avut, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, strânse relaţii cu Aliaţii tradiţionali, cerându-le prin întâlniri directe şi prin memorii, garanţii cu privire la instaurarea unui regim democratic în România. A luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 august 1944 şi de reorientare a politicii externe româneşti spre Naţiunile Unite.
S-a numărat printre oponenţii măsurilor economice, politice şi sociale luate de guvernul Petru Groza, care avea drept scop comunizarea şi sovietizarea ţării. La alegerile din noiembrie 1946, deşi partidul pe care-l conducea a câştigat alegerile parlamentare, acestea au fost grosolan falsificate în favoarea comuniştilor. Victimă a regimului comunist, liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu a trecut prin grele încercări. În iulie 1947, partidul a fost scos în afara legii, iar Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi conducători au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Iuliu Maniu a fost condamnat pentru înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor. Sentinţa a fost dată în data de 12 noiembrie 1947.
Iuliu Maniu, alături de alţi fruntaşi ţărănişti, a fost întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951, la Sighet. Aici, a murit la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani. A fost aruncat într-o groapă anonimă, rămăşiţele sale neputând fi identificate nici până astăzi, notează site-ul www.memorialsighet.ro.
Iuliu Maniu a fost membru de onoare al Academiei Române (7 iunie 1919). Exclus în 1948, a fost repus în drepturi post-mortem, în 1990. A lăsat câteva lucrări: ”Discursuri parlamentare” (1906), ”Ardealul în timpul războiului” (1921), ”Chestiunea Banatului” (1924), ”Problema minorităţilor” (1924), ”România şi revizuirea tratatelor” (1934), ”Unirea Ardealului” (1934). În 1991 i-a fost publicat ”Testamentul moral-politic”, potrivit volumului ”Dicţionar Biografic de Istorie a României” (Stan Stoica, Vasile Mărculeţ, Stănel Ion, Ed. Meronia, Bucureşti, 2008).
„Perseverenţa cu care Iuliu Maniu a urmărit şi criticat greşelile puterii, abaterile de la normele legale şi de la morala creştină, intransigenţa sa au împiedicat sau au limitat tendinţele autoritare manifestate în societatea românească. El a ţinut sus steagul democraţiei în anii regimurilor autoritare, dictatoriale şi totalitare din anii 1938-1944 şi 1944-1947” (Ioan Scurtu, „Iuliu Maniu. Activitatea politică”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995).
Ion Mihalache
Ion Mihalache, învăţător şi om politic, lider al Partidului Naţional-Ţărănesc (PNŢ), s-a născut la 18 februarie 1882, la Topoloveni, judeţul Muscel (azi, judeţul Argeş). A urmat cursurile Şcolii normale din Câmpulung-Muscel, devenind învăţător. În perioada cât a profesat ca învăţător a condus reviste şi publicaţii pedagogice.
S-a lansat în politică în calitate de preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor, în 1914, după cum se menţionează în lucrarea „Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Ed. Silex, Bucureşti, 1996). A participat la Războiul de Întregire Naţională (1916-1918), fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi înaintat la gradul de căpitan.
La 5 decembrie 1918, la Bucureşti, un grup de învăţători, preoţi şi ţărani în frunte cu Ion Mihalache, a pus bazele Partidului Ţărănesc. Procesul-verbal de constituire a partidului consemna că acesta era „un partid nou, cu structură socială ţărănească – ţărănimea organizată politiceşte. Cu program care să fie expresia nevoilor ei văzute în lumina timpului şi potrivit cerinţelor neamului românesc unit (…)”, indică lucrarea „Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc”, autor Ioan Scurtu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994). Ion Mihalache a devenit deputat în 1919, iar în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920).
Ion Mihalache, om politic, conducător al Partidului Ţărănesc (1918-1926), vizitând o zonă rurală a ţării.(10 apr. 1938)
Partidul Ţărănesc privea cu interes organizaţiile politice din provinciile unite cu ţara în 1918, iar dintre aceste partide o atenţie specială a fost acordată Partidului Naţional Român din Transilvania. În urma unor tratative, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, liderii celor două partide, au ajuns, spre jumătatea lunii septembrie 1926, la un acord care prevedea fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc, sub numele de Partidul Naţional-Ţărănesc. („Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994)
Congresul Partidului Naţional, desfăşurat la 10 octombrie 1926 în sala „Transilvania” din Bucureşti, a aprobat cu aclamaţii fuziunea, principiile generale, programul şi statutul Partidului Naţional-Ţărănesc. Simultan a avut loc, în sala „Amiciţia” din Bucureşti, Congresul Partidului Ţărănesc, în cadrul căruia Ion Mihalache a afirmat că în programul Partidului Naţional-Ţărănesc „nu există absolut nimic care să contrazică programul Partidului Ţărănesc” şi că partidul fuzionat „merge către aceeaşi ţintă şi cu aceleaşi mijloace de luptă cu Partidul Ţărănesc”. În urma fuziunii, Ion Mihalache a fost ales vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. A fost în continuare deputat, apoi senator.
În timpul guvernărilor naţional-ţărăniste, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor (10 noiembrie 1928 – 6 iunie 1930; 7 – 8 iunie 1930; 13 iunie – 8 octombrie 1930) şi ministru de Interne (10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931; 11 august – 17 octombrie 1932; 20 octombrie 1932- 8 ianuarie 1933), potrivit lucrării „Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Ed. Silex, Bucureşti, 1996).
Ion Mihalache a fost preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc în perioada 21 noiembrie 1933 – 23 noiembrie 1937. La 17 aprilie 1940 a fost numit consilier regal, dar în scurt timp, la 26 iunie 1940, şi-a dat demisia.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Ion Mihalache s-a opus satelizării României de către URSS şi comunismului susţinut de trupele bolşevice. („Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, Ed. Silex, Bucureşti, 1996).
După alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, al căror rezultat fusese falsificat, situaţia Partidului Naţional-Ţărănesc, adversar al totalitarismului comunist, devenise tot mai precară. Noua putere a intensificat măsurile împotriva adversarilor politici, iar mai mulţi naţional-ţărănişti au fost arestaţi. Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu, considera de datoria lui să informeze opinia publică occidentală asupra situaţiei din România. „Deoarece posibilităţile de acţiune în ţară deveneau tot mai limitate şi lipsite de eficienţă, Iuliu Maniu a cerut unui grup de fruntaşi naţional-ţărănişti să plece în străinătate, pentru a informa opinia publică internaţională „despre situaţia din România” („Istoria Partidului Naţional Ţărănesc”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994).
.La 14 iulie 1947, un grup de lideri ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache, vicepreşedinte, Nicolae Penescu, secretar general, şi Nicolae Carandino, director al ziarului „Dreptatea”, a fost arestat pe aeroportul din Tămădău, la 46 km de Bucureşti, sub acuzaţia de tentativă de „fugă într-o ţară străină”.
În urma unui proces politic intentat liderilor PNŢ (octombrie-noiembrie 1947), Ion Mihalache a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă pentru „crimă de înaltă trădare” (11 noiembrie 1947). Internat iniţial la Galaţi, a fost transferat la Sighet la 15 august 1951, iar în 1955 a fost mutat la Râmnicu Sărat, după cum se menţionează pe site-ul https://www.memorialsighet.ro/.
