„Neobișnuiți, așa cum sunt politologii cu limbajul înflorit, ei au venit totuși cu „teoria digului”, pentru a explica succesul continuu al naționalistei și identitarei Reuniuni Naționale. Un dig poate reține inundația mult timp, dar odată ce apa s-a revărsat, nu mai poate fi adusă înapoi. Când, în 2002, tatăl lui Marine Le Pen i-a învins pe socialiști, împotriva oricărui pronostic, pentru a trece în finala prezidențială împotriva lui Jacques Chirac, nu a existat o inversare a fluxului”, scrie John Keiger în The Spectator.
<< Scorul de 23,1% al lui Marine Le Pen în primul tur al alegerilor este cel mai mare din istoria de 50 de ani a dreptei naționaliste. Acum ne confruntăm cu cel mai strâns scrutin din 1974, când Valéry Giscard d’Estaing l-a învins pe Francois Mitterrand cu 51 la 49. Cine va câștiga pe 24 aprilie aceste alegeri va bate multe recorduri nefaste care scot la iveală un sistem politic fragil și instabil.
Duminică s-a înregistrat cea mai mare rată de absenteism din 2002 și una dintre cele mai mari din Republica a Cincea. Pentru prima dată în istoria Republicii a Cincea, peste jumătate din voturi au revenit candidaților anti-sistem. Acest lucru este cu atât mai periculos cu cât acești candidați au, din punct de vedere istoric, o reprezentare minimă în parlamentul cu 577 de locuri. Cu toate cele 8 milioane de voturi ale sale, partidul lui Marine Le Pen este reprezentat doar de șapte parlamentari. Jean-Luc Mélenchon, care a ocupat locul al treilea (cu 22 la sută) cu 7,6 milioane de voturi, este reprezentat de 17 deputați. Alte patru milioane și jumătate de voturi, inclusiv cele 2,4 milioane ale lui Eric Zemmour (7 la sută), nu au deloc reprezentare parlamentară. În schimb, grupul socialist al lui Anne Hidalgo (1,7%) are 31 de parlamentari. Sistemul este stricat. În 2017, Emmanuel Macron s-a angajat să elimine extremele din politica franceză cu o doză de reprezentare proporțională, dar nu a rezultat nimic. Duminică seara, au izbucnit revolte stradale în suburbiile Lyonului și Rennes, unde 500 de tineri anticapitalisti, antifasciști și antiglobaliști au distrus mobilierul stradal și fațadele băncilor.
Primul tur a fost caracterizat de un vot negativ mai mare decât anterior. S-au votat nu atât pentru manifeste decât pentru eliminarea candidaților: pentru a-l ține departe pe Macron sau Le Pen. Partidele gaulliste și socialiste care au structurat politica de peste 60 de ani au făcut implozie și reprezintă mai puțin de 7% din electorat. Nici ei, nici Verzii nu vor fi rambursați pentru cheltuielile de campanie de mai multe milioane de euro, înrăutățindu-și situația.
Desigur, Macron a început în mod conștient procesul de dizolvare a partidului tradițional atunci când, în 2016, partidul său En Marche a izbucnit pe scena politică în jurul cărții sale manifest Révolution. Geniul a ieșit acum din sticlă.
Realinierea partidelor la o scară nemaiîntâlnită în Republica a Cincea va fi la ordinea zilei în alegerile legislative din 12 și 19 iunie, oricine va câștiga turul doi. Asta va decide dacă noul președinte are o majoritate de guvernare – în niciun caz o perspectivă fermă. Peisajul politic al Franței va fi reconfigurat în cele trei blocuri care reflectă primii trei candidați de astăzi: o nouă stângă radicală în jurul partidului Franța Nesupusă al lui Mélenchon, o nouă dreaptă radicală în jurul Reuniunii Naționale a lui Le Pen și o nouă grupare pe care Macron a anunțat-o duminică pentru a aduna rămășițele de centru stânga și dreapta.
Toate acestea sunt o reflectare a evaporării loialității tradiționale de partid. Și mai interesantă este porozitatea dintre dreapta radicală și stânga radicală, nemaivăzută din anii 1930. Aseară, Jean-Luc Mélenchon și-a convins alegătorii să nu voteze pentru Marine Le Pen în turul doi, dar în același timp nu a dat un îndemn pentru Macron. Însă sondajele de opinie arată că o treime va ignora acest dictat, la fel ca mulți dintre cei care au votat pentru candidați ecologisti, socialiști, comuniști și troțkisti. Apelul pentru alegătorii Mélenchon de a trece la Marine Le Pen în al doilea tur și la alegerile legislative din iunie este motivat de demografiile similare ale Reuniunii Naționale și de programele clar fundamentate social ale ambelor tabere.
Oricine va câștiga, parlamentul răsturnat care va rezulta din alegerile legislative poate fi cel mai neguvernabil al Republicii a Cincea, cu cele trei blocuri aflate în conflict. În actualul parlament, Macron are o majoritate de lucru. Dar politica binară stânga-dreapta a introdusă în regim de generalul de Gaulle în 1958 ar putea dispărea din iunie. Regimul pe care trebuia să-l înlocuiască, cel al Republicii a Patra, a fost caracterizat de trei blocuri ostile, comuniști, gauliști și „a treia forță” centristă (creștin-democrați și socialiști). De asemenea, a fost caracterizată de instabilitate ministerială endemică și imobilism.
Cum și-ar putea un prim-ministru macronist să treacă legile de o dreapta radicală și de o stângă radicală, așa cum s-a întâmplat în timpul celei de-a Patra Republici? Cum ar respinge Macron vârsta de pensionare de la 62 la 65 de ani sau cum și-ar continua misiunea contestată de reformare a muncii și beneficiilor? Ar putea rezultatul final al acestor alegeri să fie condamnarea actualului regim la soarta a ceea ce de Gaulle – referindu-se la A Patra Republică – a numit „regimul dezastruos al partidelor”?>>
