<< Frode Berg era un inspector de frontieră aproape de pensionare atunci când, în 2014, a fost recrutat pentru prima dată de Serviciul Norvegian de Informații (NIS). Berg lucra în Kirkenes, un oraș cu 3.500 de locuitori, așezat printre pădurile de pini și fiordurile stâncoase din nordul Norvegiei, la cinci mile de granița rusă. Kirkenes este cunoscut pentru două lucruri: regele crab și spioni. Prin urmare, Berg nu era străin de NIS și de munca lor – serviciul său îl ducea frecvent în Rusia, iar în decursul anilor, a ajuns să știe câțiva oficiali NIS, inclusiv pe ofițerul de caz care i-a cerut cooperarea. Dar niciodată înainte nu-i fusese cerut să riște ceva în numele guvernului norvegian. De data asta, ofițerul de caz îl ruga să transporte un plic cu 3.000 de euro (3.250 de dolari), în numerar, peste graniță și să-l lase la o adresă din Moscova. O scurtă călătorie în Rusia nu părea ceva neobișnuit, așa că Berg a fost de acord să o facă. „Zic DA la tot” >>, notează The Economist.
- Un material apărut în secțiunea „1848 magazine”, semnat de Ian MacDougall
<< În lunile următoare, Berg s-a deplasat de șase ori în Rusia, cu plicuri pline de bani, pe care le-a expediat conform instrucțiunilor. În fiecare plic era inclusă o notă care descria banii ca fiind câștiguri la poker. În timp, Berg a primit un nou coordonator și cererile au devenit mai complicate – nu numai transportarea și expedierea banilor, ci și, într-un caz, un card de memorie. Berg s-a simțit tot mai neliniștit în legătură cu această sarcină. A încercat să renunțe de mai multe ori, dar noul său coordonator a fost insistent. În cele din urmă, a cedat și a acceptat o ultimă misiune.
La ultima sa încercare, chiar înainte de Crăciunul din 2017, cele mai mari temeri ale lui Berg s-au adeverit: a fost arestat de FSB în fața hotelului său din Moscova. Ofițerii FSB l-au dus la cunoscuta închisoare Lefortovo.
La proces, rușii au explicat ceea ce coordonatorii lui neglijaseră să-i explice lui Berg. S-a descoperit că conținutul cardului de memorie era alcătuit din întrebări despre sistemele de arme ale submarinelor. Și presupusul destinatar al banilor pe care îi expedia Berg – muncitor la un șantier naval de stat – s-a dovedit a fi agent dublu. În 2019, Berg a fost găsit vinovat de spionaj. Șapte luni mai târziu, a fost trimis acasă, într-un schimb de prizonieri. Când a aterizat la Oslo, primele cuvinte pe care își amintește că le-a auzit au fost de la un oficial al Ministerului Apărării. „Bine ai venit acasă”, a spus oficialul. „Îți oferim 4 milioane de coroane [aproximativ 375.000 de dolari]”.
Aflând despre implicarea lui Berg în scena locală a spionajului, am descoperit în vizita mea în Kirkenes, în luna mai, că aceasta este o experiență împărtășită – deși într-un grad mai puțin extrem – de mulți localnici. „Toți cei din Kirkenes au avut un vecin, un prieten, pe cineva din clubul sportiv sau un coleg-părinte de la grădinița de copii care lucrează în domeniul informațiilor militare”, spune Thomas Nilsen, redactorul-șef al Independent Barents Observer, un ziar care acoperă regiunea. Kirkenes și regiunea înconjurătoare au de câteva decenii o valoare strategică pentru NATO. Posturile sale de ascultare împânzesc peisajul stâncos, pentru a monitoriza evenimentele din vecinătate. Rusia menține mai multe baze militare în zonă, inclusiv sediul Flotei Nordice. Războiul din Ucraina a făcut această supraveghere electronică mai urgentă și, pentru Rusia, mai intolerabilă. Atmosfera din oraș s-a schimbat și de la invazie. Spionajul, spune primarul Lena Bergeng, a devenit „un subiect mai prezent în comunitate. Înainte nu ne gândeam la asta, dar acum toată lumea este foarte conștientă de asta”.
Localnicii care traversează regulat granița au fost abordați adesea, de mult timp, de către ofițerii norvegieni de informații (deși din momentul în care războiul a început, au fost mai puțini oameni care au făcut astfel de treceri). Un debriefing – o întâlnire pentru a obține informații despre Rusia de la un vizitator recent – este cea mai frecventă cerere. Pentru mulți localnici, aceasta este o propunere neplăcută. Cele mai bune posibile surse sunt și cele mai expuse la riscuri prin cooperare – cele cu interese comerciale sau conexiuni personale în Rusia. Rune Rafaelsen, predecesorul lui Bergeng ca primar, mi-a spus că locuitorii din Kirkenes care lucrau în Rusia obișnuiau să vină, la biroul său, în stare de șoc după ce erau contactați de ofițerii norvegieni de informații. Cererile puteau fi intruzive și cu un grad mare de risc. Într-un caz, Rafaelsen își amintea că ofițeri de la NIS, care au refuzat să comenteze această poveste, i-au cerut proprietarului unei afaceri cu birouri în Murmansk să-l angajeze pe unul dintre ei, astfel încât acesta să poată folosi slujba ca acoperire.
Uneori, spre perplexitatea și iritarea lor, localnicii din Kirkenes sunt abordați atât de către NIS, cât și de către PST – serviciul de securitate internă al Norvegiei. Ofițerii unei agenții vin, pun câteva întrebări, apoi pleacă, doar pentru ca, în curând, să apară ofițerii de la cealaltă agenție și să repete procesul. „Se plictisesc să răspundă la aceleași întrebări”, a spus jurnalistul Bård Wormdal, a cărui nouă carte, „Spionkrigen” („Războiul Spionilor”), relatează despre spionajul din Norvegia Arctică.
Aproape toată lumea din Kirkenes știe cine sunt spionii. „Când oamenii spun: ‘Lucrez în domeniul militar’”, mi-a zis Torbjørn Brox Webber, un preot luteran care locuiește în Kirkenes, „iar tu continui cu: ‘Oh, ce faceți?’ Dacă încep să vorbească despre vreme în loc să-ți răspundă la întrebare, înțelegi că nu ar trebui să-i întrebi mai multe despre asta”.
Se apropia sezonul soarelui de la miezul nopții în Kirkenes, în timpul vizitei mele, iar orașul avea o atmosferă stranie, potrivită subcurenților săi clandestini. Ziua, străzile albite de soare erau puțin circulate; jumătatea de lumină a nopții arunca o umbră ciudată peste casele mici – roșii, albastre și galbene – care se adunau în jurul fiordului.
L-am întâlnit pe Berg lângă fiord, într-o dimineață, în fața hotelului meu, unde a acceptat să-mi povestească despre experiențele sale. Are o atitudine serioasă, ca de bunic, cu o privire blândă asupra semenilor săi – chiar și asupra ofițerilor norvegieni de informații responsabili pentru faptul că a fost închis timp de doi ani într-o închisoare din Moscova.
După ce ne-am ales locurile în cafeneaua goală a hotelului – Berg a optat pentru o vedere spre intrare, cu spatele la perete – am mers să ne luăm cafea. M-am simțit descurajat când m-am întors și am găsit gol scaunul lui Berg. Eram sigur că am declanșat cumva un dispozitiv de alarmă și i-am stârnit suspiciunile în mod accidental. Băuturi cu droguri, otravă sau chiar iradiate – până la urmăm, nu sunt doar elemente de intrigă din filmele de spionaj. Încă mai stăteam acolo ținând în mână cănile și meditând asupra situației, când l-am văzut pe Berg venind înapoi de la mașina sa. Uitase să-și lase telefonul mobil acolo, a spus el, o obișnuință pe care o dezvoltase atunci când întâlnea oameni, date fiind multele vulnerabilități de securitate ale smartphone-urilor moderne. Nu era nimic personal.
Rușii au și ei agenți printre locuitorii orașului. Pe parcursul interogatoriului lui Berg, ofițerii FSB i-au transmis profunzimea cunoașterii de către ei a orașului Kirkenes, până la viețile private ale oficialilor NIS. Spre surprinderea lui Berg, ei chiar știau despre problemele de alcoolism din familia unuia dintre coordonatorii săi, un detaliu pe care omul îl păstrase cu grijă. Alți norvegieni interogați de către FSB au raportat revelații similare. Într-un caz, ofițerii ruși de informații i-au arătat unui norvegian aflat în custodia lor o fotografie a camerei de zi din apartamentul său de la etajul trei pe care îl avea în Kirkenes, referitor la care a concluzionat că trebuie să fi fost făcută cu o dronă.
Reporterii au început să scrie despre aceste întâlniri în aceeași perioadă în care a apărut vestea că Berg lucra pentru NIS. Locuitorii din Kirkenes au reacționat cu uimire. Cum de putea opera serviciul rus de informații atât de liber? Paranoia a început să se instaleze, descurajând cooperarea cu autoritățile norvegiene. Un localnic, a spus Rafaelsen, a decis să renunțe complet la afacerile de tip cross-border după ce a fost interogat de ofițerii norvegieni de informații, de teama că FSB ar afla și l-ar aresta. Moscova are o mulțime de oportunități de recrutare în zona Kirkenes, care astăzi adăpostește peste 350 de ruși, precum și câțiva informatori norvegieni.
Spionii nici măcar nu trebuie să locuiască în partea norvegiană a frontierei. În 2019, o delegație de preoți ortodocși ruși a vizitat Kirkenes în cadrul unui acord de înfrățire cu Severomorsk, unde se află sediul Flotei Nordice a Rusiei. Aceștia au manifestat un interes pentru un subiect destul de neașteptat: gestionarea apei potabile locale. Cooperante, gazdele lor le-au arătat o stație de pompare situată lângă port, conform jurnalistului Nilsen. Doi dintre preoți au cerut apoi să vadă rezervorul, amplasat la câțiva kilometri în afara orașului. Inițial, oficialii locali au fost de acord. Dar șefa poliției a fost mai puțin entuziasmată. După ce a pus la îndoială înțelepciunea planului, organizatorii delegației au anulat excursia (ulterior, relația dintre orașele înfrățite a fost și ea întreruptă).
Existau destule motive de scepticism în privința intențiilor preoților: legăturile dintre Biserica Ortodoxă și serviciile ruse de securitate sunt bine documentate, iar unii din Kirkenes au presupus că preoții intenționau să cartografieze aprovizionarea orașului cu apă potabilă – o informație utilă în numeroase scenarii întunecate. Dar un alt mod de gândire a avut în vedere o perspectivă fiind mai puțin sinistră. Potrivit preotului Brox Webber, infrastructura a fost un subiect central de discuție atunci când a făcut un tur al orașelor de la granița rusă acum câțiva ani. Clima arctică aspră complică furnizarea chiar și la facilităților moderne de bază, cum ar fi apa curentă și încălzire. „Nu spun că nu era dubios”, zice el despre preoți, „dar într-un loc ca acesta, oamenii sunt foarte interesați de infrastructură”.
Incidentul ilustrează ambiguitatea acestor jocuri de spionaj de la graniță. Există mult spionaj real, iar minimalizarea amenințării riscă să fie în mâinile agențiilor de informații. Cu toate acestea, cedarea în fața stării de paranoia are propriile riscuri: efectul de a striga „lupul” subminează eforturile de detectare a amenințării reprezentate de spionii reali. Încrederea socială și sentimentul de comunitate sunt înlocuite cu inamici care adesea nu există. Localnicii au suspiciuni cu privire la cine dintre ei ar putea coopera cu FSB, dar cei mai mulți încearcă să evite monomania care poate apărea dacă se instalează o astfel de gândire. „Dacă te plimbi gândindu-te că fiecare rus din Kirkenes este spion, atunci vei deveni foarte înspăimântat”, mi-a spus Webber. Nici nu a fost o preocupare majoră nici pentru Gunnar Reinholdtsen, care a lucrat ca șef de operațiuni la NIS timp de două decenii înainte de a se retrage, acum trei ani. „A fost o preocupare în cadrul serviciului”, a spus el. „Ei spun, ‘Oh, Kirkenes, sunt prea mulți ruși acolo’. Dar în Oslo sunt mai mulți ruși”.
Când am ajuns în oraș, Kirkenes era unul dintre puținele porturi din Europa rămase deschise flotei de pescuit rusești, după invadarea Ucrainei. Portul domina mare parte din malul apei, un kilometru de beton presărat cu depozite și cu stive înalte de capcane pentru crabi regali. Câteva docuri acoperite de scoici se întindeau în fiord. În vremuri obișnuite, vasele ar fi intrat în port de până la 800 de ori pe an; aproximativ jumătate dintre ele ar fi fost nave de pescuit rusești care ar fi acostat pentru schimburi de echipaje, aprovizionare și reparații. Acum, că excursiile zilnice ale rușilor au dispărut, economia locală depinde mai mult ca niciodată de aceste nave de pescuit. Cu câteva zile înainte să ajung în oraș, o schimbare în politica de sancțiuni din Oslo părea să amenințe să interzică șantierelor navale să lucreze la traulerele rusești – o mișcare care amenința să închidă practic docurile din Kirkenes.
Ambarcațiunile rusești aduc bani, dar atitudinile față de ele se stricaseră totuși în momentul vizitei mele. Primarul Bergeng a atribuit schimbarea nu doar invaziei ruse din Ucraina, ci și documentarului „Skyggekrigen” („Războiul Umbrelor”), produs în trei părți de către radiodifuzorii naționali din Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda, care susținea că multe nave rusești de pescuit și de cercetare aveau o activitate dublă, în spionaj sau pregăteau terenul pentru viitoare acte de sabotaj.
Într-adevăr, recent, pescarii ruși care opreau în Kirkenes se comportau ciudat. În vara trecută, o barcă cu motor a fost lăsată de pe un trauler și s-a îndreptat spre podul Strømmen, o zonă militară restricționată, stârnind temeri că rușii îl studiază. În ianuarie, doi pescari au făcut o plimbare prin oraș în uniforme care semănau izbitor cu cele militare rusești, atrăgând un avertisment din partea poliției locale. Kirkenes poate fi descris ca un fel de laborator, mi-a spus Nilsen, redactorul de ziar. „Ei testează autoritățile norvegiene. Cât de departe poți împinge limita înainte ca poliția să intervină? Ce va accepta Norvegia?”.
Pe 17 mai, Norvegia sărbătorește Ziua Constituției sale. Norvegienii își scot bunads-urile – costume de lână ornamentate care îi fac să arate ca niște țărani din secolul al XIX-lea mergând la biserică – pentru a defila în jurul orașului, purtând steaguri naționale, și pentru a se saluta reciproc cu vesela formulă de obicei rezervată pentru a ura cuiva „La mulți ani”. Vremea se schimbase în acea zi și, prins de ploaie, am căutat adăpost în Pavilion Park. Auzisem că vandali ruși marcaseră pavilionul cu graffiti pro-război, dar până când am ajuns acolo, acesta dispăruse.
După câteva minute, două femei de vârstă mijlocie au urcat, șovăind, treptele pavilionului, vorbind în șoaptă în limba rusă. Una era mică și neliniștită, cu gluga jachetei trasă strâns peste cap. Tovarășa ei, în schimb, avea o atitudine calmă și maternă. La început, păreau că nu mă observă, dar pe la jumătatea treptelor, prima femeie a început să tresară și a împins-o pe prietena ei, care a prins viață brusc, ca și cum ar fi intrat într-un rol. „Oh, la mulți ani”, a spus ea, într-o norvegiană stângace. Am observat că cele două femei țineau fiecare steaguri norvegiene. Le-am întrebat dacă au fost la parada copiilor din dimineața respectivă. Prima femeie părea agitată. Prietena ei a scuturat din cap. A urmat o tăcere. În cele din urmă, a doua femeie și-a întors palmele și a spus într-o norvegiană întreruptă: „Suntem doar două doamne bătrâne”. A fost o chestie ciudată de spus, parcă încercau să risipească suspiciunile pe care nu le exprimam.
Ploaia s-a oprit curând și le-am lăsat pe cele două femei, care vorbeau în șoaptă una cu alta în pavilion. Când m-am întors privind în urmă, păreau să se uite în direcția mea și să discute. Întâlnirea m-a lăsat neliniștit. Am decis să fac o tură prin cartier.
Odată ce m-am întors, cele două femei de vârstă mijlocie dispăruseră, înlocuite de o femeie mai tânără cu părul de culoare ruginie. Stătea pe o bancă, privindu-și cu atenție telefonul, ca și cum ar transmite un mesaj de mare importanță. Când m-a observat urcând treptele pavilionului, a băgat în grabă telefonul într-o husă și m-a privit cu dispreț. Am înțeles că intervenisem în ceva important. Un salut în norvegiană nu a stârnit altceva decât privirea ei încă neclintită.
Pe drumul meu înapoi spre hotel, nu puteam scăpa de senzația că am mai văzut-o pe una dintre femei – matroana – undeva înainte. În curând am găsit-o în fișierul meu de cercetare, printre capturi de ecran ale feed-ului de Twitter al consulatului rus. Era acolo, participând la o comemorare controversată a rolului Uniunii Sovietice în alungarea naziștilor din Norvegia, care a avut loc săptămâna precedentă la un monument de pe o colină din centrul Kirkenes care înfățișează un soldat sovietic victorios. Ceremonia a fost un eveniment fragmentat și cu violență: doi ruși au smuls un panou comemorativ al execuției sumare a unui prizonier ucrainean de război. Revenind la feed-ul consulatului, am dat din nou peste un alt chip cunoscut – femeia cu părul de culoare ruginie. Ea ținea în mână un buchet de trandafiri la un memorial al celui de-al Doilea Război Mondial, toamna trecută.
Nu puteam spune ce însemnau toate acestea. Probabil nimic. Dar, pe de altă parte, pot însemna ceva? Era posibil, după câteva zile petrecute sub soarele aproape de miezul nopții, înconjurați de povești despre spioni din Kirkenes, să cedez și eu în fața stării de paranoia și a neîncrederii. Nu mai aveam mult timp pentru a face mai multe anchete – plecam din oraș a doua zi dimineața – dar m-am gândit să văd dacă aș putea da peste unul dintre colegii mei de la pavilion la parada de după-amiază. Nu am întâlnit pe nimeni, dar evenimentul nu a fost lipsit de intrigă. Agenții de contrainformații ai PST erau pe teren, mi-a spus Rafaelsen, fostul primar, ținând evidența localnicilor care se împrieteneau cu rușii. „Îi cunosc foarte bine”, a spus Rafaelsen despre agenți. „Aceștia sunt oameni de familie”. Totuși, astăzi, într-o zi de sărbătoare în care norvegienii petrec în mod tradițional timp cu familia, mergeau singuri prin oraș. Rafaelsen l-a recunoscut pe unul dintre ei ca fiind agentul care îl interogase cu un an în urmă cu privire la călătoriile sale în străinătate, contactele sale externe și așa mai departe – doar pentru a realiza că părea să-l urmărească. A râs la ea și a mers mai departe.
Pentru localnici, astfel de întâlniri fac parte pur și simplu din viață. Dar ca vizitator, am găsit supravegherea cam neliniștitoare. În plimbarea mea prin oraș, mai devreme în zi, îmi amintesc, am observat mai mulți singuratici în costume întunecate – îmbrăcăminte obișnuită pentru data de 17 mai pentru cei care evită bunad-ul – plimbându-se. Erau ei agenți de contrainformații? Și m-am întrebat ce vor ei – sau ce au înțeles ei – din întâlnirile mele de la pavilion? A fost un memento util al obstacolului principal pentru colectarea de informații într-un oraș atât de mic precum Kirkenes. În astfel de locuri, este greu să ții lucrurile sub control. >>
