Lăcomia uluitoare a giganților

Sursa: Xinhua

Refuzul Rusiei și Chinei de a se descurca cu uriașele lor teritorii dă naștere unui val revanșist căruia ar trebui să i se opună rezistență.

Dictatorul rus Vladimir Putin a dezlănțuit iadul asupra Ucrainei și asupra propriilor săi cetățeni lipsiți de informații, în încercarea de a extinde cea mai mare țară din lume, care se întinde deja pe 11 fusuri orare.

Îl urmărește îndeaproape Xi Jinping din China, care conduce cea mai populată țară din lume, cu 1,4 miliarde de oameni, a distrus libertatea în Hong Kong (încălcând angajamentul de a păstra „o țară, două sisteme”) și este foarte tentat să înghită Taiwanul.

La vest, ar fi de mirare dacă India și Pakistan, două puteri nucleare, care sunt a doua și, respectiv, a cincea cele mai populate de pe Pământ, nu vor intra în cele din urmă în război pentru Kashmir.

Nimic nu este niciodată suficient? Merită să sacrifici o viață pentru a adăuga la numărul deja imens al acestor țări?

Merită în special să examinăm Taiwanul, fie doar pentru că reprezintă cea mai mare parte din producția mondială de microcipuri și, așa cum apare la știri, pentru că Beijingul este agitat al naibii din cauza vizitei fără sens a președintelui Camerei, Nancy Pelosi. Armata Chinei emite avertismente de rău augur, s-au aplicat restricții comerciale, au avut loc exerciții extrem de amenințătoare și nu este de neconceput că vor veni blocaje mai extinse pe lângă încălcările spațiului aerian din Taiwan.

Insula nu a făcut niciodată parte din China comunistă, iar marea majoritate a celor 23 de milioane de locuitori ai săi se bucură în mod clar de democrația lor zbuciumată și de calitatea vieții, nefiind doritoare de-a se alătura continentului opresiv. Populat atât de indigeni, cât și de migranți de pe continent care au început să sosească în secolul al XVII-lea, fosta Formosa a fost o colonie olandeză, o provincie chineză anexată, un protectorat al Japoniei și o republică independentă fondată de anticomuniștii care fugeau de pe continent.

Beijingul, al cărui teritoriu este cam de mărimea Statelor Unite, consideră Taiwanul, care este de 250 de ori mai mic, o provincie separatistă. Mai ales dacă Putin va scăpa basma curată cu acapararea teritoriilor din Ucraina, conducătorii comuniști ai Chinei vor fi încurajați să facă o mișcare și mai agresivă. Dacă China ar invada, pagubele economice globale ar fi incalculabile, eclipsând chiar și crizele energetice și alimentare cauzate de războiul din Ucraina.

Revanșismul, dorința de a dobândi sau de a recâștiga pământ, a fost o fixație în istorie. Dar în mare parte din lume și cu siguranță în Europa, a pălit în deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial, o traumă a cărei moștenire includea o nerăbdare puternică privind disputele peste granițe.

Dar pe măsură ce amintirile se estompează, revanșismul revine cu fanfară, în special cu autocrații. Și când marile puteri precum Rusia și China încep să se joace cu harta, puterile mai mici iau notă și emulează, în special acei actori răi care guvernează peste non-democrații sau democrații false.

Turcia este un exemplu. Dacă Ankara ar fi rațională, ar căuta să descarce o parte din patria istorică kurdă din estul său și chiar să facă istorie, presând Iranul și Irakul, care ocupă și ținuturile kurde, să permită crearea unui stat kurd învecinat. Toate cele trei țări nu ar mai conduce cea mai mare populație de deposedați din lume (o minoritate neplăcută pentru fiecare) și i-ar șoca pe toți observatorii cu o contribuție pozitivă la dreptatea globală.

Dar ăsta e un vis. În schimb, despotul Recep Tayyip Erdogan interzice limba și cultura kurdă, arestează liderii kurzi, a încercat să țină Finlanda și Suedia departe de NATO, susținând că sunt prea blândă cu teroriștii kurzi și acum caută să-și aprofundeze incursiunile în Siria pentru a lupta împotriva kurzilor acolo – o acaparare de pământ care, dacă va fi permisă, s-ar putea să nu mai fie inversată timp de zeci de ani sau niciodată.

Modelul pentru aceasta ar putea fi chiar invadarea de către Turcia, în 1974, a insulei Cipru, al cărei teritoriu este de aproape 100 de ori mai mic. După ce a adăugat coloniști turci la populația non-greacă deja existentă, și-a cimentat stăpânirea asupra nordului insulei, iar un zid hidos traversează capitala Nicosia.

Mai mult, Erdogan, după ce aparent a renunțat la admiterea Turciei în Uniunea Europeană, amenință acum Grecia membră a UE și visează să restabilească influența otomană în regiune – o versiune soft-power a construirii imperiului.

Unul dintre principalele protectorate ale Turciei, Azerbaidjanul, este condus de dictatorul corupt Ilham Aliyev, care și-a făcut temele. Înarmat de Turcia și după ce a semnat un acord de cooperare cu Putin cu câteva zile înainte de invadarea Ucrainei, și el caută să se extindă.

Azerbaidjanul are o oarecare bogăție minerală – tocmai a semnat un acord pentru a crește aprovizionarea cu gaze naturale către UE – și s-ar putea concentra pe construirea unei vieți mai bune pentru cei 10 milioane de oameni ai săi, care nu au cunoscut niciodată o zi de guvernare decentă.

În schimb, caută cucerirea. În 2020, Azerbaidjanul a instigat un război împotriva armenilor, reușind să pună mâna pe porțiuni semnificative din Nagorno-Karabah, o regiune care a fost autoguvernată de majoritatea etnică armeană și care este subiectul unei dispute între Azerbaidjan și Armenia. Chiar și acum, incursiunile în zonele deținute de armeni continuă.

Declarațiile lui Aliyev sugerează cu tărie că acum are proiecte pe teritoriul Armeniei mici, fără ieșire la mare. Mai exact, el a vorbit adesea despre realizarea unui coridor de uscat prin sud-estul Armeniei pentru a conecta Azerbaidjanul cu provincia sa neînvecinată Nakhihevan și, mai rar, dar destul de grăitor, proclamă că toată Armenia este pământ azer.

Dacă un astfel de revanșism este permis, flăcările se vor răspândi rapid în întreaga lume. Granițele din Africa sunt deosebit de vulnerabile. Ele au rezultat în mare parte din faptul că colonialismul a împărțit prada continentului fără a ține cont de loialitățile tribale locale sau de legăturile lingvistice. Acesta este motivul pentru care există în prezent un război căruia aproape nimeni în Occident nu-i acordă atenție în Tigray, în nordul Etiopiei. Acesta este motivul pentru care a existat o asemenea violență în Darfur, în Africa centrală și în părți din vestul continentului.

Ați putea argumenta că există motive practice pentru a încerca să lărgești o țară – probleme legate de resursele naturale, accesul la mare, reunirea minorităților. Într-adevăr, agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei își are rădăcinile într-un sens deloc de neconceput, acela că provinciile sale de nord și de est au jucat în special un rol în cultura și istoria Rusiei.

Dar, evident, asta nu este ceea ce își doresc oamenii din Ucraina astăzi. Indiferența față de dorințele lor – sau inventarea narațiunilor fantastice pentru a le discredita – dezvăluie revanșismul în adevărata sa natură: este îmbătat de sine și vicios.

Există un motiv pentru care lumea nu a fost înțelegătoare cu disputele funciare și preferă status quo-ul chiar și-n cazurile în care grupurile etnice au fost lăsate de partea „greșită” a graniței – cum ar fi milioanele de etnici maghiari blocați în România doar pentru că țara a fost ultima care a preluat controlul asupra regiunii Transilvaniei înainte de al Doilea Război Mondial.

Motivul este că astfel de lucruri nu au sfârșit. Fiecare graniță de pe planetă ar putea fi contestată. Nu există o legătură naturală între oameni și teritoriu. Aproape fiecare graniță este rezultatul unei cuceriri sau alteia, al unei nedreptăți sau alteia.

Singura modalitate de a preveni războiul infinit – și perturbările globale pe care le provoacă adesea – este să-i faceți pe revanșiști să plătească un preț mare. Lumea ar putea interveni, refuzând chiar și-un indiciu de retorică războinică.

Setul de instrumente al comunității mondiale pentru a-i descuraja pe cei amenință cu schimbări la frontieră fără un acord reciproc este foarte larg, variind de la interzicerea călătoriilor fără viză și a aranjamentelor comerciale și până la sancțiuni economice proactive împotriva țărilor sau a liderilor acestora, și a cetățenilor lor în consecință, precum și înarmarea celeilalte tabere. Într-o lume interdependentă și extrem de globalizată, acestea nu sunt fleacuri și, în majoritatea cazurilor, ar trebui să constituie un efect de descurajare eficient.

Sigur, s-ar impune un preț și pentru Occident, mai ales atunci când rezultă un război economic. Vedem o versiune a acestuia în inflația actuală, care este parțial cauzată de prelungirea războiului din Ucraina prin înarmarea și sprijinul acordat de Occident victimei – și de viitoarea criză a gazelor naturale din Europa.

Dar decența vine întotdeauna cu un preț, pentru că este rară, iar penuria are valoare. Prețul păcii este însă întotdeauna profitabil pe termen lung.

(Acest articol a fost publicat inițial în Newsweek)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here