Când vezi că necruțătorul COVID-19 seamănă izbitor cu o bomboană Rocher, mai că-ți vine să juri că ai nimerit într-un coșmar dintr-un desen animat. Dar apoi te uiți năuc în jur și-ți amintești că există realitatea.
Îi sun zilnic pe ai mei și ca un tartor al igienei îi iau la întrebări, asigurându-mă că aplică regulile de supraviețuire casnică. Aflu că taică-meu, un ipohondru rezonabil, se spală atât de des pe mâini, că s-a căpătuit cu o iritație de-a dreptul temerară.
„Lasă, se dă cu cremă și-i trece. Dar să vă spălați la fel de riguros în continuare”, mă pomenesc zicându-le cu fanatism, transformat într-un fel de sectant al săpunului.
Și mă gândesc: în timp ce spuma se scurge în chiuvetă de pe mâinile lui taică-meu, câți nu-și freacă maniacal degetele în aceleași treizeci sau mai mult de secunde la nivel planetar? Culmea muzicii în aceste zile încapsulate: să ți se facă pielea găinii cu urechea ciulită la pocnetul apos al cremei de aloe vera ieșind încet prin orificiul recipientului. Culmea peisajului: să te holbezi la pielița crăpată dintre degete ca la o minunăție a naturii dintr-un concediu de neuitat.
În vara lui 2019, revista Nature ne invita să analizăm cu reverie viața socială secretă a virusurilor, explicându-ne că acești „cetățeni” bacteriofagi au mecanisme de supraveghere care le arată când e momentul prielnic de atac pe fond de febră. Mai mult, comunicarea „instituțională” dintre virusuri este eficientizată printr-o proteină pe care venerabilul virus o eliberează când infectează o celulă, un fel de „comunicat de presă” pentru „frații săi”: „Am luat un ostatic”. Câteva luni mai târziu, iată-ne într-o olimpiadă globală a izolării la domiciliu, urmărind cum COVID-19 cutreieră planeta și spaimele noastre ancestrale ca un cavaler al apocalipsei.
La punctul A avem globalizarea și la punctul B avem casele noastre. Coronavirusul a avariat acest raport banal al postmodernității și ne-a transformat locuințele în peșteri psihanalitice. Avem accelerator de particule, arme supersonice, trenuri SF, sateliți, stații spațiale, drone, nanoboți și clădiri futuriste pline de cercetători, dar o blestemată de contagiune șterge toate astea cu radiera într-o ridicolă cosmogonie a inutilității, lăsându-ne la fel de în dorul lelii ca strămoșii noștri neanderthalieni.
Tehnologia confortului frizează fantezia Star Trek, însă iată-ne acum la cheremul suprafețelor metalice, al frecatului cu periuța, al pietrei ponce, al dezinfectantului, al mopului, al lavetelor, al hârtiei igienice, al spirtului Mona. Paltonul din cuier vrea să-mi facă felul, clanța vrea să-mi facă felul, butonul de interfon vrea să-mi facă felul. Suntem înconjurați de micro-talibani COVID-19, iar casele noastre au devenit tratamente naturiste pe bază de paranoia. Bine ai revenit, senzorialitate de secol I!
Imnul fricilor noastre e de găsit într-o remarcă a sociologului francez Jean Baudrillard. Acesta scria: „Pe măsură ce integrarea crește, devenim încă o dată ca societățile primitive, cu toată vulnerabilitatea lor în fața celui mai mic microb. În locul convivialității – conviralitatea”. Citatul lui Baudrillard îl observăm transpus în aceste zile și în apoplexia unora dintre fundamentele integraționiste ale proiectului european: mobilitatea în numele unității și „liberalizarea” granițelor. Rămâne de văzut, după ce se va potoli urgia, cât va mai renta optica eurocentristă asupra statului național și cât de profunde vor fi reflexele izolanționiste post-pandemice.
Așadar, integrare și interconectare – bătăile de inimă ale societăților europene în era globalismului. COVID-19, chiar dacă atentează la integritatea acestor două concepte, face uz tot de principiul interconectării, obligându-ne atroce la un salt nevrotic de maturitate, să facem trecerea de la trufia virtualizării (extazul egomaniacal al vieții pe rețelele de socializare) la acțiunea concretă, „arhaică” a întrajutorării în realitatea reală, dură, dramatică și copleșită de viață vie. Luați-o cum vreți, dar acest virus este împotriva noastră în aceeași măsură în care este pentru uzul nostru intern, pentru igiena sufletească a fiecăruia (pe care fiecare și-o administrează după cum crede, după cum îl taie capul).
Sigur, stresul individual nu ține cont de mersul istoriei. Însă virusologii și microbiologii sunt obligați de meserie să tragă mereu cu coada ochiului spre trecut. Și de ani de zile experții în medicină își bat gura, explicându-ne că izbucnirea unei pandemii de anvergura „gripei spaniole” din 1918 este doar o chestiune de timp. Iar alonja de „vedetă” pe care a căpătat-o COVID-19 este aceea pe care o capătă orice patogen cu potențial de o-dată-la-o-sută-de-ani, cum a fost și cazul „gripei spaniole”.
Două povești de ieri despre disperare și nesupunere sanitară: 1) un român infectat a zburat de la Madrid la Otopeni, punând în pericol sănătatea tututor pasagerilor; 2) Pacientul 36, internat la „Victor Babeș” din Capitală, îi scuipă pe medici, căutând să-i infecteze.
Dar haideți să vedem cum s-au comportat oamenii, de pildă, în SUA, în 1918, în momentul în care s-au anunțat măsuri drastice (pandemia din 1918 a început în Minnessota, primele cazuri fiind înregistrate în rândul soldaților veniți de pe front):
- închiderea locurilor publice, anunțată în avans, a declanșat un buluc de proporții în teatre, restaurante, cinematografe și magazine alimentare, un carpe diem fără Xanax – greșeala de comunicare a propulsat contagiunea;
- mulți hotelieri nu au respectat restricțiile privind folosirea ascensoarelor, motivând că vor pierde astfel din clientelă;
- mai multe școli au sfidat interdicția de a-și desfășura activitatea și abia sub presiunile poliției și a dosarelor penale au acceptat să-și închidă porțile;
- multe persoane nu raportau problemele de sănătate de teamă să nu fie ținute în carantină;
- mulți medici nu au raportat diverse cazuri din rațiuni de prietenie;
- în semn de ripostă în fața măsurilor sanitare, au izbucnit greve în sectoarele de comunicații, iar multe cazuri de infectare nu au putut fi raportate medicilor, pentru că telefoanele nu funcționau;
- pacienți infectați o zbugheau din carantină ca să se întoarcă la familiile lor.
După cum vedeți, suntem cam aceeași de la 1918 – comportamentul debil e ceva firesc (dar de-asta există serviciile publice și legitimitatea autorităților – ca, debili fiind, noi să nu ne săpăm unii altora groapa). Numai că, din fericire, nu avem vreo grevă în sistem. Însă nu vreau să-mi imaginez ce s-ar întâmpla cu distanțarea noastră socială dacă s-ar produce o defecțiune majoră la rețelele de internet (ambrozia anti-plictis de care sosiile noastre de la 1918 nu au avut parte).
Incidență: un seism puternic poate schimba structura geologică a unui loc. Dinamica acestei pandemii nu este diferită, în esență, față de cea a unui cutremur. Ea poate schimba în acest an:
- bulele creditorilor bancari de pe burse;
- schimburile comerciale euroatlantice și euroasiatice;
- importanța cercetării științifice în politicile siguranței naționale.
Și poate stimula, de exemplu:
- renașterea diverselor sectoare strategice distruse de privatizările sălbatice ale anilor 1990;
- producția autohtonă și intrarea într-o „cură” de capital străin (multe state din UE nu se grăbesc să condamne China pentru că s-au obișnuit să trăiască în sectoare economice vitale cu perfuzia investițiilor directe ale Beijingului – Universul.net a scrisi AICI pe larg).
Cât privește proveniența din China a virusului, da, ea trebuie pronunțată politic în termeni cât mai duri, fiindcă, da, China a provocat întreaga tărășenie planetară. Când spun China, mă refer la Mastodontul Comunist de la Beijing. Secretomania de stat a lui Xi Jinping este motorul totalitar care a permis detenta globală a pandemiei. Și tot detergentul propagandei din lume nu va putea spăla golănia asta letală.
