Și, în sfârșit, există câteva semne pozitive.
Acum câteva zile, liderul Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas a cerut Hamas să ajungă la un acord privind eliberarea ostaticilor israelieni, pentru a scuti Gaza de moarte și distrugere suplimentară, pe fondul operațiunilor derulate de forțele israeliene. Duminică, ministrul egiptean de externe, Shameh Shoukry, a vorbit de Hamas ca fiind „în afara consensului palestinian” și a spus că ar trebui investigată acumularea sa de putere în detrimentul „fracțiunilor iubitoare de pace”. Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, spune acum că „practic fiecare țară arabă” își dorește legături cu Israelul.
Ce se întâmplă? Pot oare să se ivească zorii în contextul celui mai întunecat moment pe care l-a văzut Orientul Mijlociu în ultima vreme (masacrul Hamas din 7 octombrie și războiul din Gaza)? Poate că liderii arabi citesc Ask Questions Later, unde am argumentat acum o săptămână că o presiune regională asupra Hamas, pentru a-l face se preda, este un lucru corect și necesar?
Desigur, există complicații. Toată această karmă bună se bazează pe o voință israeliană de a permite Autorității Palestiniene să-și restabilească conducerea în Gaza post-Hamas și de a accepta un proces menit să conducă la independența palestinienilor. În prezent, uluitor de neînțeleptul prim-ministru al Israelului blochează acest lucru. Și totuși este o formă de progres.
Acest lucru este surprinzător pentru că nu suntem obișnuiți cu pragmatismul din partea lumii arabe, care și-a petrecut aproape un secol îndoctrinându-și poporul împotriva evreilor.
Acum câțiva ani, l-am confruntat pe cel care atunci era secretarul general al Ligii Arabe, Amr Moussa, cu raportul ONU privind dezvoltarea umană pe zona lumii arabe, care indica Orientul Mijlociu fie pe ultimul, fie pe penultimul din lume, la categorii precum mortalitatea infantilă, participarea femeilor în câmpul muncii și și cel al publicațiilor științifice. „Nu vom avea niciodată progrese în regiune până când nu vom rezolva problema justiției pentru palestinieni”, a răspuns el (am trecut la politica egipteană în acest interviu).
Afirmația absurdă a reflectat o utilizare de lung parcurs a Israelului de către arabi ca paratrăsnet pentru a îndepărta vina ce le revine pentru deficiențele interne. Acest lucru a funcționat prea bine, iar acum, dorind în sfârșit pacea, liderii arabi moderați – din Egipt și Arabia Saudită până în Iordania și Liban – se confruntă cu un public radicalizat pe care, lipsiți de legitimitate democratică cum sunt, ei sunt reticenți să îl supere.
Este ușor de înțeles problema lor. Un sondaj publicat luna trecută, cu 8.000 de respondenți din 16 țări arabe, realizat de Centrul Arab pentru Cercetare și Studii Politice din Doha, a constatat că 67% au considerat masacrul din 7 octombrie o „operațiune de rezistență” legitimă, iar 69% și-au exprimat solidaritatea cu Hamas. În Arabia Saudită, 68% au respins recunoașterea Israelului.
Dar cei mai mulți lideri arabi știu foarte bine că, în ciuda pretențiilor Hamas, organizația militantă este de fapt inamicul palestinienilor. După ce a deraiat eforturile pentru o soluție cu două state de mai bine de 30 de ani, liderii arabi sunt foarte conștienți de faptul că pacea regională va rămâne evazivă până când Hamas va fi distrus. Deci este ceva laș și jalnic din partea lor să pretindă contrariul (cum a fost, de exemplu, atunci când regele Abdullah al Iordaniei, în mod normal rezonabil, a vizat Israel, iar nu Hamas când a declarat recent că războiul din Gaza trebuie să se încheie).
Liderii arabi ar trebui să dea dovadă de leadership, deoarece ar rezulta beneficii uriașe pentru întreaga regiune în urma scoaterii Hamas din ecuație și a deschiderii drumului către pace. Un astfel de regres pentru Iran, care sprijină Hamas, și pentru ceilalți mandatari ai săi ar spori șansele ca Israelul să ajungă la o înțelegere pentru două state cu palestinienii cu care lumea arabă să poată trăi, înlăturând astfel ultimul obstacol din calea normalizării regionale și a adevăratei integrări economice și culturale.
Arabia Saudită, de exemplu, ar putea adera în cele din urmă la Acordurile Avraam, ducând la o sinergie economică vitală cu Israelul și la o umbrelă de securitate americană împotriva rivalului său Iran, pe care Riad îl învinovățește pentru bombardarea câmpurilor sale petrolifere în 2019, ca și pentru sprijinirea grupărilor houthi din Yemen. Ar pune capăt statutului de paria al conducătorului său de facto, prințul moștenitor Mohammed Bin Salman, statut cu care s-a ales din cauza uciderii lui Jamal Khashoggi. Riadul caută, de asemenea, capacități de apărare israeliene pentru apărarea câmpurilor sale petrolifere, precum și inovații israeliene pentru a-l ajuta să depășească dependența sa de țițeiul pe care îl exportă.
Economia Egiptului a fost afectată de împiedicarea traficului maritim de către grupările houthi către Canalul Suez de peste Gaza, reflectând contagiunea instabilității regionale. Îndepărtarea Hamas ar reduce probabil aceste ostilități, laolaltă cu amenințările dinspre Cairo de a pune capăt tratatului său de pace de 45 de ani cu Israelul pe fondul crizei din Gaza. Israelul și Egiptul trebuie să revină pe drumul cel bun, mai mult pentru cel din urmă decât pentru cel dintâi. O cooperare bilaterală sporită, în special în energie și comerț, ar crește un PIB pe cap de locuitor care este de aproximativ o zecime din cel al Israelului – aproximativ 4.300 USD/an. Comerțul bilateral actual se ridică la doar 300 de milioane de dolari pe an; un plan de mai mult decât dublarea acestei cifre până în 2025 a fost lansat în mai anul trecut, dar rămâne în dubiu atâta timp cât Hamas și Israel rămân în război. Încheierea coșmarului din Gaza ar atenua, de asemenea, teama Egiptului că milioane de locuitori din Gaza ar putea fugi în deșertul Sinai, printre ei și agenții Hamas care i-ar putea întări pe radicalii jihadiști existenți.
Situația Iordaniei, după octombrie 7, este în mod deosebit una groaznică, deoarece populația sa este în cea mai mare parte descendentă din palestinieni. În sondaje, respondenții din Iordania s-au arătat cei mai pesimiști din întreaga regiune, 71% spunând că „s-au convins că nu există nicio posibilitate” de pace cu Israelul – chiar dacă țara lor a semnat un tratat de pace în 1994. Încordata dinastie hașemită a Iordaniei știe că războaiele pe care Hamas stimulează radicalizează această populație, hrănind instabilitatea și răspândind ideologia jihadistă; o ideologie care este anatemă pentru conducerea orientată spre Vest a țării și care necesită totodată o vigilență constantă împotriva terorismului.
Iordania are nevoie de tratatul său de pace cu Israelul pentru garanțiile de securitate pe care Ierusalimul le oferă în liniște, dar se teme de această populație. A scăpa de Hamas și de discursul pe care acesta îl promovează ar putea să-i calmeze – și, de asemenea, să permită beneficiile unei cooperări economice sporite cu Israelul în probleme precum managementul apei, turism, agro-tehnologie și multe altele.
Libanul, care este aproape ocupat de mandatarul iranian, Hezbollah, ar beneficia enorm de pe urma eradicării celuilalt mandatar iranian, Hamas. Un avânt anti-jihadist și un Iran mai slab ar putea obliga Hezbollah să accepte să se retragă de la granița israeliană, să nu-l mai provoace pe vecinul din sud și poate chiar să-și slăbească stăpânirea asupra țării. Conducerea creștină a Libanului a semnat un tratat de pace cu Israelul în 1982 doar pentru a vedea versiunea inițială a Hezbollah-ului punându-i capăt prin asasinarea președintelui. Astăzi, economia țării este aproape de colaps, iar pacea cu Israelul ar fi mai importantă ca niciodată.
