În iunie 2019, un submersibil de forma unei serviete cobora ca o ghiulea în adâncurile Pacificului și dobora un record de scufundare. La bord se afla antreprenorul și exploratorul texan Victor Vescovo. După o imersiune aiuritoare de peste 8.000 de metri, submarinul-concept atingea fundul lui Tonga Trench, depășind „limita teoretică” a adâncimii la care poate ajunge vreun pește. Dar orice performanță spectaculoasă are un punct de plecare în negura istoriei.
Să ne imaginăm un mafiot rus. Să-l numim Vladislav. Vladislav se relaxează în Cehia, acolo unde adoră mafioții ruși să se relaxeze (dacă excludem și stațiunea Kotor din Muntenegru). Și ce poate fi mai relaxant pentru un mafiot rus dacă nu euforia mineralelor din Karlovy Vary, fermentaţia curativă din stațiunea cehă care a devenit de ani de zile cuibul financiar al siloviki-lor? Nu întreb degeaba.
În Karlovy Vary, cândva Carlsbad, brizbiz al Boemiei de Vest, s-a născut mai puţin cunoscutul dadaist Walter Serner. La Karlovy Vary, celebrul lichior local din ierburi „Becherovka” îţi promite câteva ore de digestie paradiziacă. Însă la Karlovy Vary se mai întâmplă ceva, atunci când o pandemie nu paralizează întreaga planetă: n-ai loc să arunci o monedă în apă; pentru că moneda va lovi creştetul unui mafiot rus; al unui mafiot rus care face snorkeling; mulţi mafioți ruşi; mulţi mafioți ruşi scormonind turistic pe sub apă.
Nu doar un clișeu de concediu, ci aproape un reflex istoric. Mergând pe firul istoriei imperialiste a ruşilor, dăm peste cazaci. Snorkeling-ul are la bază o metodă de atac folosită pe vremuri de cazaci. Mai exact, când voiau să scufunde o corabie acostată aproape de mal, cazacii tăiau un fir de stuf mai gros, îi scobeau conţinutul spongios până când puteau să tragă aer prin ţeava rezultată. Cu un capăt al paiului scos discret la suprafaţă, înotau apoi pe sub apă şi găureau burta corăbiei pentru a-i inunda cala. Găselnița aceasta cu firul de stuf devenea însă complicată: după înfăptuirea ofensivei, atacatorii trebuiau să rămână sub apă şi să respire prin acel tub până la căderea nopţii, pentru a nu fi depistaţi şi pentru a iniţia a doua parte a atacului asupra echipajului evadat din corabia eşuată. Povestea spune că unul dintre cazaci ar fi adormit şi ar fi visat moartea sub forma unei pisici care făcea pluta la mică adâncime sub el, cântând mută la un acordeon de corsar, moment în care cazacul ar fi scos speriat capul din apă şi, împotriva voinţei lui, ar fi scos un mieunat care l-a dat de gol.
Pescuitorii de bureți
De unde știu asta? Din „Spre cucerirea adâncurilor mării”, scrisă de Pierre de Latil şi Jean Rivoire, apărută la Ed. Ştiinţifică în 1959. Cartea hiberna într-un vechi scrin din casă.
Despre Pierre de Latil, Wikipedia ne spune că este „un journaliste scientifique français connu pour ses ouvrages de vulgarisation, également auteur d’ouvrages pour la jeunesse”. Încă în viaţă. Despre Jean Rivoire, Google nu ne spune mai nimic, decât că îl confundă cu un jurnalist de investigații călit în iadul războaielor civile algeriene din anii 1990 – Jean-Baptiste Rivoire.
Latil şi Rivoire ne oferă primele scântei ale scafandreriei ca ştiinţă, luându-ne cu ei în aventurile nebuneşti şi labirintice din jurul conceptului de mare incognitum. Cei doi iau la puricat epopeile fiecărui secol de până la intrarea în scenă a scafandrului modern.
Până la submarine, până HOV-urile şi SOV-urile SF şi tot soiul de roboţei psihedelici care monitorizează viaţa subacvatică, până la Colto Maltese şi blockbuster-ul hollywoodian 3D, au existat mai întâi reveriile „kamikaze”, incipienţa revoluţiilor ştiinţifice ducându-te la moarte sigură.
În cartea lor, cei doi francezi operează cu două orizonturi suprapuse: cel al invenţiilor şi un orizont filosofic al mării.
La începutul îndeletnicirii din care peste secole avea să derive scafandreria, marea era doar un imens cazan economic. Muşcate de peşti răpitori, trupuri numai fibră şi os, aflate la limita sclaviei, ieşeau epuizate de sub apă, cărând la suprafaţă „Eva regnului animal”, cum au fost denumiţi bureţii de mare.
„Nu există nicio încercare mai groaznică decât aceea la care sunt supuşi pescuitorii de bureţi de mare; nu există nicio muncă mai grea pentru oameni”, deplângea Oppian în „Helieutice” traiul scufundătorilor din Antichitate. „Ei sunt într-adevăr cei care au pătruns pentru întâia oară, în chip sistematic, în elementul neprimitor al apei. Odată cu recolta lor, ei smulgeau mării şi multe învăţăminte”, scriu autorii.
Creaturile spongioase erau folosite pentru spălatul feţei sau al mâinilor, la întinderea smoalei pe încălţăminte, iar soldaţii îşi căptuşeau căştile cu ele, în timp ce „hoţii îşi tălpuiau încălţămintea, ca să nu facă zgomot”.
Peșteri care „sug apa în jos”
În tot acest timp, pe trambulina existenţei, în veacurile de creşă ale naturalismului, sărind, sărind, sărind tot mai sus, filosofii îşi măcinau mintea pe seama misterelor vizual-senzoriale ale nesfârşitelor întinderi marine. Se întrebau: de ce adâncimea are culoarea pe care o are?; cum se produce gustul mării?; de unde vine forma valului?; etc.
Cicero considera, de pildă, că fundul mării se ghidează după regulile corpului uman, că produce căldură prin „mişcare”, „aşa cum se întâmplă şi cu trupul nostru când luptă împotriva frigului prin exerciţii fizice”.
Aristotel, mai febril în căile imaginaţiei, era de părere că o navă ajunge să naufragieze din cauza peşterilor care „se găsesc în sânul pământului, sub valuri”, peşteri care „sug apa în jos, în vârtejuri, când se prăbuşesc”. Şi alte asemenea haloimăsuri aţâţătoare.
Derulăm înainte.
Ars urinatoria
Însă imaginarul fastuos în materie de invenţii avea să se dezlănţuie în reflectoarele Renaşterii, după un Ev Mediu al interesului ofilit. Intrăm în amalgam de astrocite, lumea începe să vorbească despre o ars urinatoria. Latil şi Rivoire ne prezintă un „top al topurilor”: planurile de cucerire a adâncurilor puse la cale diverşi monştri sacri ai artei şi gândirii. Leonardo Da Vinci îşi imaginase un tub respirator asemănător celui folosit astăzi de amatorii de snorkeling, numai că ornamentase cu ţepi masca scufundătorului pentru a-i proteja capul de atacul peştilor.
Tot Da Vinci a proiectat în desenele sale şi o piesă nelipsită din recuzita scafandrului contemporan: tălpile înotătoare, „labele”, cum li se mai spune.
Un alt exemplu: aparatul de scufundare închipuit de Buonaiuto Lorini, fabricat din lemn şi armătură de fier. Aşezat pe o piatră grea, care constituia lestul, scufundătorul ar fi putut să privească în apă printr-o ferestruică în partea de sus a aparatului.
Apoi, aparatele imaginate de abatele Borelli în secolul al XVII-lea: „un clopot de scufundat şi un tub… în care omul s-ar fi înăbușit”.
Altfel spus, pe cât zgârcită în demitizări se dovedea a fi marea, pe atât de ofertantă era moartea odată ce te-ai fi oferit cobai în aceste aparate de o inutilitate aproape alegorică.
Derulăm.
În secolul al XVIII-lea începe explozia statistică a invenţiilor. Şi mai începe încă ceva: căutarea unui Eldorado subacvatic.
Un anume John Leftbridge, om simplu, amărât, tatăl unei armate de copii, se gândeşte într-o zi că ar putea să scape de sărăcie în felul următor: prin construirea unui aparat-amfibie cu care să orbecăie după obiecte preţioase prin epavele ambarcaţiunilor scufundate. Strămoşul de la o aruncătură de băţ al acvapedului, propus de americanul Alvary-Temple în 1896.
Nu se ştie dacă britanicul a reuşit să scoată bani măcar pentru o masă caldă, dar disperarea lui Leftbridge avea să fie una dintre primele rădăcini ale batiscafului.
Ridicăm cortina, Latil şi Rivoire îl trimit la tribună pe Halley, marele astronom, care avea să perfecţioneze clopotul de scufundare: „Cât despre Halley, care avea să dea numele unei faimoase comete, el este una dintre figurile cele mai de seamă ale artei scufundării. Dar povestea sa n-o cunoaştem în general decât prin scrierile unor autori care au copiat unii după alţii, fără să îndrepte însă greşelile înaintaşilor lor”.
Derulăm.
Secolul XIX
Soarele iese şi mai mult dintre nori: „Secolul al XIX-lea urma să fie hotărâtor. Într-adevăr, în răstimp de câţiva ani, el a văzut cum i-au naştere mai multe aparate de scufundat, şi anume clopotul individual al englezului Fullerton în 1805, acela al lui Brize-Fradina, în 1808, şi, mai ales, în 1809, «tritonul» lui Drieberg”.
Scafandrul nu s-a născut spectaculos, ci gâfâit, bucată cu bucată, eşec cu eşec. Până să-şi dobândească termenul cuvenit, scafandrului i s-a spus tot „aparat de scufundare”.
A fost nevoie gestul decisiv al renumitului naturalist Milne-Edwards, care, obsedat de ideea că „după o perioadă pur descriptivă”, istoria naturală trebuia să evolueze spre studiul pe viu, ajunge în Sicilia şi, cu un curaj impresionant, hotărăşte să îmbrace casca de cupru. Pe scurt: iată-ne în anamneza lui Jean-Yves Cousteau. Edwards coboară în stomacul marin, dar nu doar în acest stomac – acesta pune şi bazele unei înzestrări cu utilitate umanistă a umblătorului subacvatic, aprinde fără să realizeze „fitilul” oceanografiei.
În 1853, Le Batteux bagă un om într-un butoi, butoiul este coborât cu un sistem de funii şi omul poate lucra cu mâinile pe sub apă prin două găuri. „Pescarul submarin”, așa şi-a numit francezul invenţia, un dezastru. În 1899, din mintea lui Piatti Dal Pozzo evadează „muncitorul submarin”.
Beebe şi Barton construiesc batisfera – aşa da!
Derulăm: apare bentoscopul.
Derulăm: anul 1948, geniul lui Auguste Piccard mută munţii – apare FNRS-2, primul batiscaf, scos pe banii belgienilor, iar istoria scufundărilor se trezeşte subit într-un accelerator.
STOP.
Suntem în anii ’50 ai secolului trecut. Televiziunea submarină îşi trăieşte copilăria fenomenologică.
Un obiectiv de cameră fixează capul brăzdat de riduri al unui bărbat. Capul are două mărci înregistrate: căciuliţa roşie de matelot şi nasul acvilin, inconfundabilul nas acvilin. Jaques-Yves Cousteau, într-o maletă bleu, jucându-se în aer cu două statuete mici şi roase de oxizi în „Le Monde du Silence”, regizat împreună cu Louis Malle, câştigător al Palme d’Or-ului la Cannes în 1956. Jaques-Yves Cousteau, sinonimul absolut al Mării în acei ani, legenda costelivă, faraonul cunoaşterii poetice a vieţii marine.
STOP.
O carte extraordinară. Mai mult, o carte extraordinară care încă se mai găseşte în anticariatele online.
