Jean-Marie Le Pen i-a deschis calea fiicei sale, Marine, notează The Economist.
<< El și-a trăit viața în culori stridente, deși adesea a părut că Jean-Marie Le Pen, care a murit pe 7 ianuarie la vârsta de 96 de ani, aparținea unei epoci alb-negru. A fost Indochina (unde a servit ca parașutist); Algeria Franceză (unde a luptat pentru patrie și a admis tortura). A mai fost și A Patra Republică Franceză (în timpul căreia a fost ales pentru prima dată în Adunarea Națională, în 1956, cu doi ani înainte ca Charles de Gaulle să scrie Constituția modernă). Chiar și conacul său din secolul al XIX-lea, amplasat magnific pe o creastă cu vedere la Paris, părea un produs al deceniilor de neglijență; pereții erau maro închis, mobila era uzată, iar locuința „puțea a moarte”, a remarcat Yann, fiica sa mijlocie. La fel ca politica sa extremistă, de care nu s-a dezis niciodată, momentele formative ale liderului de extremă-dreaptă par să aparțină trecutului. Totuși, influența sa asupra politicii franceze este cât se poate de actuală.
Puține lucruri din viața lui Le Pen au fost temperate. Cu un fizic robust și un comportament bombastic, fiul unui pescar din Bretania a trecut prin viață fără vreun filtru. I-au plăcut provocările publice, care adesea l-au adus în fața instanței, la fel cum i-a plăcea să și cânte șlagăre marinărești bretoniene la conacul familiei, după o cină îmbibată în alcool. Având o platformă publică, Le Pen putea să critice pe oricine – cu pumnii ridicați în aer, dicția precisă – chiar și împotriva echipei naționale de fotbal multietnice a Franței (prea mulți „străini”). Apărător al regimului colaboraționist al lui Pétain, a fost condamnat periodic: pentru discurs instigator la ură, antisemitism și negarea crimelor împotriva umanității, ultima după ce a spus despre camerele de gazare naziste că au fost un „detaliu” al istoriei celui de-al Doilea Război Mondial.
Din două puncte de vedere în special, Jean-Marie Le Pen a fost un precursor al dreptei naționalist-populiste de astăzi. În anii 1950, a fost atras pentru prima dată în politică de Pierre Poujade, un proto-populist a cărui mișcare reprezenta micii comercianți, meseriașii, artizanii și „oamenii de rând”. Politica lui Poujade era cea a „asupriților” împotriva elitei, o retorică ce găsește astăzi un larg ecou. În calitate de co-fondator al Frontului Național, în 1972, Le Pen a fost de asemenea un susținător al ideii „marii înlocuiri” cu mult înainte ca aceasta să devină o teorie la modă pentru extrema dreaptă. Din biroul său situat în conacul de deasupra Parisului, plin de amintiri nautice, aproape că părea să se imagineze comandând de unul singur defensiva maritimă a țării. Acolo, lângă binocluri montate în alamă și modele de fregate, Le Pen a vorbit odată cu autoarea acestui text despre viitoarea „submersiune” a Franței de către o „invazie” a „tuturor populațiilor năpăstuite ale lumii”. „Am trăit sub ocupația militară germană, dar după aceea au plecat”, a răcnit el; „populațiile de imigranți nu au nicio intenție de a pleca”.
În cele din urmă, abordarea lipsită de filtru a lui Le Pen a devenit prea mult chiar și pentru propria sa fiică, Marine Le Pen, care a preluat conducerea partidului în 2011. Patru ani mai târziu, aceasta l-a exclus pe tatăl său și a schimbat numele partidului în Rassemblement National. A fost un moment politic de referință și o dezavuare personală brutală și umilitoare. Ambiția a triumfat asupra afecțiunii; rivalitatea a învins datoria filială. Toată viața, Jean-Marie Le Pen a prosperat din conflict; Marine Le Pen încearcă să pară respectabilă. El s-a lăudat mereu că este la marginile intangibile ale societății politicoase; ea ia masa, cu calm, în restaurante selecte din Paris. El nu a căutat cu adevărat puterea politică; ea dorește să guverneze Franța.
Amprenta lăsată de Jean-Marie Le Pen asupra politicii franceze a fost nocivă și graduală, dar nu atât de liniară pe cât apare în unele relatări – și nu a fost în totalitate creația sa. Cinismul politic al adversarilor săi a jucat și el un rol. Lepénizarea minților franceze, sau răspândirea discursului său de bază, a început să prindă rădăcini în anii 1980. Însă a fost François Mitterrand, președintele socialist de atunci, cel care a schimbat regulile electorale pentru a favoriza partidele mici, încercând să divizeze dreapta. În 1986, Le Pen și grupul său de extremiști, nativiști și apologeți ai colonialismului au obținut un record de 35 de locuri în Parlament, pentru ca, doi ani mai târziu, să le piardă pe toate în afară de unul, după ce regulile au fost schimbate din nou.
De fapt, toxicitatea extremismului lui Le Pen a servit stângii, declanșând o mișcare antirasistă care a dat naștere unei noi generații de politicieni și l-a ajutat pe Mitterrand să câștige un nou mandat. De atunci, în Franța a devenit extrem de dificil un dialog senin despre imigrația controlată.
Le Pen este mai puternic
Pentru Marine Le Pen, momentul nu a părut niciodată mai favorabil. Cel mai bun rezultat obținut vreodată de Jean-Marie Le Pen în cele cinci candidaturi ale sale la președinție a fost de 18%, în 2002, când a șocat Franța ajungând în turul al doilea împotriva lui Jacques Chirac. Douăzeci de ani mai târziu, în confruntarea cu centristul Emmanuel Macron, Marine Le Pen a obținut 41,5%. Judecătorii ar putea totuși să o împiedice să candideze, în cazul în care pe 31 martie decid că este ineligibilă, într-un proces legat de utilizarea abuzivă a fondurilor publice. În lipsa acestui impediment, ea pare mai bine poziționată ca niciodată. Emmanuel Macron, care de două ori a împiedicat-o să ajungă la putere prin alegeri, nu mai poate candida la următoarele alegeri prezidențiale, programate pentru 2027; niciun succesor clar al său nu a apărut încă. Dacă Macron convoacă alegeri parlamentare anticipate în această vară, partidul lui Marine Le Pen ar putea intra în guvern chiar mai devreme.
În cele din urmă, moștenirea lui Jean-Marie Le Pen este și a ei: normalizarea politicii naționaliste anti-imigrație. Jean-Marie Le Pen poate că a aparținut unei margini toxice, dar a pus și bazele unei politic care, epurată de imaginile și elementele extreme, a devenit mainstream în Franța și Europa. Astăzi, susținătorii acestui tip de politică dețin puterea (Italia, Ungaria, Slovacia) sau o împart, în peste șase țări. Lepénizarea minților s-a răspândit chiar și în locuri despre care odinioară se credea că sunt imune, precum Germania.
Cu două decenii în urmă, politica xenofobă promovată de Jean-Marie Le Pen era respinsă de majoritatea opiniei publice din Franța și Europa. Astăzi, Marine Le Pen este una dintre cele mai populare figuri politice din Franța. Marine Le Pen a trebuit să se dezică de tatăl său pentru a ajunge unde este astăzi. Dar nu ar fi fost acolo dacă nu ar fi apărut el primul. >>
