Nu există nicio modalitate de-a scăpa de o evidență – faptul că o schimbare politică majoră a avut loc în Rusia. Un regim care timp de douăzeci de ani a căutat să fie un exemplu al unui fel de „autoritarism hibrid” pare să caute acum revenirea la elementele sale de bază, scrie analistul Mark Galeotti într-un editorial din The Moscow Times.
🔹 Într-adevăr, m-am gândit la putinism ca la un „autoritarism postmodern”, deoarece se baza în mare măsură nu atât pe frică și forță, cât pe controlul narațiunii. Un parlament pe trei sferturi fals, împovărat de jucători de la o serie de partide de opoziție pe trei sferturi false, conceput în mare măsură pentru a fi cât se poate de atrăgător, a oferit un facsimil teatral al democrației. Cu toate acestea, la firul ierbii, a existat loc pentru o societate civilă înfloritoare, atâta timp cât s-a concentrat pe probleme locale și specifice, și chiar pe o presă animată și critică.
La fel, deși OMON, FSB și Comitetul de Investigare au fost întotdeauna gata să reprime și să mustre, în principal regimul s-a bazat pe cumpărarea populației atunci când a putut și convingând-o că alternativele sunt fie absente, fie mai rele.
Machiavelli a declarat memorabil că, dacă un prinț nu poate fi atât iubit și temut, atunci i-ar fi mai bine să provoace teamă decât iubire. Autoritarul postmodern, totuși, știe că dragostea poate fi nestatornică și se teme de distrugere, astfel încât apatia este mai bună decât celelalte două alternative.
Timp de două decenii, în esență, acest lucru a funcționat. O calitate a vieții suficient de bună pentru a potoli masele; oportunități suficiente pentru îmbogățirea extracurriculară, ca să poată cumpăra elita; domeniu limitat pentru activismul local, dar semnificativ pentru cei care doreau să lucreze pentru autorități; doze atent măsurate de represiune pentru a reduce la tăcere sau a intimida pe cei revoltați; dar, mai presus de toate, lipsa de speranță că schimbarea ar putea aduce altceva în afară de un rău și mai mare.
Măsuri luate pentru a întări frontul
De ani de zile, acest model a fost sub presiune și s-au depus diverse eforturi pentru a-l adapta, de la proiectele naționale orientate pe calitatea vieții și până la crearea Gărzii Naționale, ca mijloc de-a accentua capacitățile de descurajare ale statului. Cu toate acestea, a existat sentimentul – atât în cadrul opoziției, cât și al elitei – că gestionarea situației a devenit mai puțin abilă, mai puțin încrezătoare.
Chiar și așa, regimul se ținea încă solid la putere. Nu a existat nicio opoziție semnificativă, elita fie s-a complăcut, fie s-a temut de pierderea a ceea ce avea, iar capacitățile statului, de la rezerve financiare la capabilități represive, aveau un excedent sănătos.
Acest lucru face cu atât mai greu de explicat decizia aparentă de a renunța la aparențe și de-a apela la măsuri mult mai deschis represive.
Probabil, decizia de a-l otrăvi pe Alexei Navalnîi în august 2020 a reflectat o convingere nu doar că el și mișcarea sa erau periculoase – ceea ce în sine ar fi o recunoaștere izbitoare de nesiguranță pentru Kremlin – dar și că, în cunoștință de cauză sau nu, el a contribuit la o campanie occidentală subversivă împotriva Rusiei.
Un an al Marii Schimbări
Odată ce ați apucat-o pe niște cărări, e greu să vă mai opriți. Când Navalnîi a supraviețuit și s-a întors sfidător în Rusia, regimul a simțit clar că nu are altă alternativă decât să-l închidă, ca să nu pară slab. Și odată ce mișcarea sa a început să organizeze proteste în masă, care s-au răspândit dincolo de decorul metropolitic obișnuit și în orașe din întreaga țară, atunci „logica” de reprimare a devenit mai dificilă.
Acest lucru s-a dovedit a fi un punct critic. De ceva vreme era clar că exista un curent de opinii în jurul suspecților obișnuiți din rândul siloviki – secretarul Consiliului de Securitate Nikolai Patrușev, directorul FSB Alexander Bortnikov, șeful Comitetului de anchetă, Alexander Bastrikin, și comandantul Rosgvardiya, Viktor Zolotov -, care adesea s-au aflat în rivalitate, dar împărtășesc ideea de bun simț că ce-i prea mult strică.
Ce l-a convins pe Putin, un președinte ale cărui tendințe îmbrățișează prudența? Este imposibil pentru cei din exterior să găsească un răspuns. S-ar putea să fi fost convins de teoriile conspirației, și anume că o campanie occidentală de tip gibridnaya voina (război hibrid – n.r.), care l-a răsturnat de la putere pe Ianukovici în Ucraina și l-a țintit pe Lukașenko în Belarus, venea acum spre el.
Într-adevăr, criza din Belarus – declanșată de trucarea flagrantă a alegerilor – s-ar fi putut dovedi crucială pentru a-l convinge că o anumită represiune ar împiedica acum necesitatea unei represiuni mai mari mai târziu, mai ales că schema de „vot inteligent” a lui Navalnîi s-a dovedit cu adevărat eficientă.
Oricum ar fi, decizia a fost luată.
Insurecția armată și tactica noastră
Această decizie își impune propria logică.
Momentan, o rezolvare definitivă a problemei Navalnîi pare imposibilă, dat fiind riscul de tulburări interne și de repercusiuni internaționale, dar îl pot ține pe acesta în spatele gratiilor în timp ce mișcarea lui națională, care i-a dat capacitatea de-a reprezenta o amenințare politică directă, poate fi înăbușită.
De luni de zile, sediile și activiștii locali au fost vizați de decizia iminentă de-a eticheta organizațiile drept „extremiste”, iar acum poate fi lansată o campanie cuprinzătoare. Scopul este ca Navalnîi să devină un general fără armată.
Acest lucru explică răspunsul în general destul de redus la cea mai recentă rundă de proteste? Violența și arestările pe scară largă sunt de obicei un mod de descurajare a participării viitoare.
Și campania merge mai departe. Mass-media independentă se dovedește deranjantă? Numiți-i „agenți străini” pe cei de la site-ul leton Meduza și căutați să le blocați finanțarea. Apoi, vânați-i pe jurnaliștii de investigație de acasă, cum ar fi iStories – asta îi va învăța minte să nu-și mai vâre nasul în secrete voastre murdare.
Avocații din Echipa 29 insistă să lupte în continuare cu cazurile FSB? E timpul să începeți să-i luați în vizor, să-i intimidați pe cei pe care puteți și să-i încarcerați pe cei pe care nu-i puteți intimida.
Rețelele de socializare continuă să le ofere criticilor oportunitatea de-a transmite în flux clipuri despre abuzurile voastre, de-a disemina informații despre infracțiunile voastre și de a-și coordona protestele? De ce să nu încercați să vă bazați pe Twitter și alte platforme în speranța că veți putea reproduce succesele Beijingului în încurajarea autocenzurii?
Amețiți de succes
Deci, acest lucru ar putea fi numit post-postautoritarism – sau și mai simplu, autoritarism de modă veche.
Desigur, există încă loc pentru hiperbolă. Cei care fac paralele cu „Marea Teroare” a lui Stalin reduc la minimum ororile din acea epocă și denaturează represiunea actuală. Acesta nu este încă totalitarism, cu ale sale speranțe disperate și despotice de a controla nu doar ceea ce fac oamenii, ci și ceea ce gândesc. De asemenea, este încă desfășurat cu un grad de finețe și control. Generația de siloviki a lui Putin este, la urma urmei, cea a copiilor lui Andropov. În calitate de șef cerebral și analitic al KGB între 1967 și 1982, Iuri Andropov a introdus un nou stil de represiune, unul de „efort minim pentru un efect maxim”, în care încarcerările psihiatrice, emigrarea forțată și „discuțiile profilactice” au înlocuit în mare măsură acțiunile de masă din trecut.
Totuși, este tot represiune și autoritarism, și chiar dacă sunt impuse cu scopul de a evita tipul de război deschis cu oamenii precum în Belarus, marchează o etapă importantă în decăderea politică și degradarea intelectuală a putinismului târziu.
Poate că înainte sau, mai probabil, după alegerile din septembrie, sau chiar legat de presupusa sa campanie de realegere prezidențială din 2024, Putin ar putea încerca să facă un pas înapoi. Procurorii ar putea fi mustrați pentru că sunt „excesiv de zeloși”, unii deținuți ar putea fi eliberați, prezentând scuze simbolice, iar promisiunile unui nou început ar putea fi combinate cu deschiderea nerăbdătoare spre noi viziuni alternative.
Dar aceasta nu este o cale care poate fi reluată. În timp ce amploarea represiunii poate și va fi modelată în orice moment, în funcție de nevoile și temerile de la Kremlin, va fi imposibil să se reconstruiască legitimitatea delicată pe care, în felul său, „autoritarismul postmodern” anterior o permisese.
Putin are acum un tron de baionete – și de bastoane polițienești – și va trebui să șadă pe el.* 🟦
*„Tron de baionete” face referire la un citat aparținându-i fostului președinte rus Boris Yelțîn: „Poți construi un tron de baionete, dar nu poți sta la infinit pe el.”
Singele apa nu se face sau cum -decit sa fiu eu asuprit de altii mai bine ii asupresc eu pe ei . Dupa caderea imperiului numit URSS -Rusia nu isi mai regaseste locul in lume .Rusia a ales prin decizia conducatorului suprem, ce si-a securizat raminerea la putere ,drumul asiatic al apartenentei ei ca natiune . Maretia tarului Petru cel Mare – nu se mai regaseste in doctrina politica actuala a Rusiei . Argumentul -armelor – singular fiind si nedublat de o oferta de bunastare nu este acceptat de populatiile globului .Administratia Biden va comasa cele doua forte -argumentul fortei armelor si crearea de bunastare si va forma aliante de tot felul cu cei care doresc asta .Oricum ar fi Rusia este mult prea mare ca si intindere si are o populatie mult prea mica ce locuieste in acest imens spatiu .