„Industrializarea a fost esențială pentru reducerea sărăciei, din punct de vedere istoric. Dar contextul global și tehnologic de astăzi implică faptul că creșterea economică din țările în curs de dezvoltare este posibilă acum doar prin creșterea productivității în firmele mai mici și informale care angajează cea mai mare parte a claselor sărace și medii inferioare”, scrie Dani Rodrik, pentru Project Syndicate.
<< Politica de dezvoltare a fost mult timp împărțită între două tipuri de abordări. O abordare vizează direct persoanele sărace și urmărește să atenueze sărăcia gospodăriilor individuale – prin sprijinirea veniturilor, intervenții în domeniul sănătății și educației și acces sporit la credite. Cealaltă se concentrează pe sporirea oportunităților economice și creșterea productivității generale – prin politici macroeconomice și comerciale la nivelul întregii economii sau reforme legale și de reglementare. Numiți-o pe prima politică socială, iar pe a doua, politică de creștere.
Aceste două tipuri de politici sunt în general complementare. Creșterea globală poate să nu ajute întotdeauna pe toată lumea, în special pe cei săraci. În consecință, programele anti-sărăcie vor fi necesare chiar și atunci când politica de creștere își face treaba în mod corespunzător. Cu toate acestea, ocazional, politicile sociale și de creștere au fost privite ca înlocuitori.
De exemplu, utilizarea sporită a experimentelor de politici randomizate a permis analiștilor să dezvolte dovezi cauzale cu privire la politicile sociale – cum ar fi granturile în numerar sau intervențiile educaționale și de sănătate – în moduri care sunt rareori posibile cu politicile macroeconomice sau la nivelul întregii economii. Acest lucru, la rândul său, a determinat mulți universitari și practicieni să reducă importanța practică a politicii de creștere în raport cu politica socială.
Aceasta este o greșeală, deoarece factorii determinanți reali ai sărăciei se află la o anumită distanță de gospodăriile și comunitățile sărace. Dezvoltarea economică necesită locuri de muncă productive non-agricole. Creșterea oportunităților de angajare în orașe și încurajarea migrației din mediul rural în zonele urbane poate crește veniturile mai eficient decât să ajute oamenii să devină fermieri mai buni sau să le ofere subvenții în numerar.
Într-adevăr, industrializarea a fost esențială pentru reducerea sărăciei, din punct de vedere istoric. Adevărat, beneficiile creșterii economice determinate de industrializare necesită adesea timp. În timpul Revoluției Industriale din Marea Britanie, condițiile de viață ale lucrătorilor urbani s-au îmbunătățit foarte încet, dacă nu chiar, timp de aproape un secol până când ascensiunea sindicatelor și alte schimbări instituționale au remediat dezechilibrul de putere din relația cu angajatorii. Dar experiența mai recentă cu industrializarea rapidă, orientată spre export, în tigrii din Asia de Est și China a comprimat acest proces și a produs miracole de reducere a sărăciei alături de miracole ale creșterii.
Există semne clare că intrăm acum într-o nouă eră, în care industrializarea nu va mai fi la fel de puternică în răspândirea beneficiilor câștigurilor de productivitate la nivelul întregii economii. Tendințele globale în materie de inovație au redus semnificativ potențialul industriilor producătoare de a absorbi lucrătorii cu calificare scăzută. Ponderea forței de muncă în valoarea adăugată a scăzut rapid în aceste ramuri, în special pentru acești lucrători.
Și, în timp ce globalizarea a accelerat transferul de producție de la economii avansate la economii în curs de dezvoltare, lanțurile valorice globale s-au dovedit a fi în cel mai bun caz un vehicul slab pentru crearea de locuri de muncă bune, deoarece acestea sunt o curea de transmisie pentru tehnologii intensive în calificare și capital și deoarece modelul lor de afaceri se bazează pe intrări importate și lipsa integrării cu economia locală. Industriile de producție competitive la nivel global din economiile în curs de dezvoltare funcționează din ce în ce mai mult ca enclave, asemănătoare industriilor extractive extrem de intensive în capital, orientate spre export. Acestea pot stimula exporturile și crea venituri mai mari pentru un segment restrâns al economiei, dar îi ocolesc pe majoritatea lucrătorilor și, în special, cei mai puțin educați.
Acest model de creștere este scurt nu numai din motive de echitate sau de reducere a sărăciei; el nici nu reușește să promoveze o creștere semnificativă, deoarece activitățile cu o productivitate mai mare nu pot cuprinde o pondere tot mai mare din economie. La fel cum economiile bogate în resurse cresc rar pentru mult timp (în afara creșterilor economice ale termenilor de schimb), modelul de industrializare nu mai este capabil să genereze o creștere economică rapidă și susținută.
Cum ar trebui, așadar, să arate modelul de creștere de astăzi? Ca întotdeauna, investițiile în capital uman, infrastructură și instituții mai bune rămân indispensabile pentru câștigurile economice pe termen lung. Acestea sunt fundamentele convergenței economice cu țările bogate. Dar o strategie de creștere care-și merită numele trebuie să sporească productivitatea forței de muncă existente, nu forța de muncă posibil să apară în viitor datorită unor astfel de investiții.
Țările în curs de dezvoltare își păstrează un potențial semnificativ de a crește productivitatea agricolă și de a se diversifica de la culturile tradiționale la cele în numerar sau la export. Dar chiar și cu o agricultură mai productivă – și, de fapt, ca urmare a acesteia – tinerii muncitori vor continua să părăsească mediul rural și să se adune în zonele urbane. Aceștia vor fi angajați nu în fabrici, ci în micro-întreprinderi informale, în servicii cu productivitate scăzută, cu perspective slabe de expansiune.
Prin urmare, politicile de creștere de generație următoare vor trebui să vizeze aceste servicii și să găsească modalități de creștere a productivității acestora. Realitatea este că puține firme informale vor crește pentru a deveni „campioni naționali”. Dar oferind o gamă largă de servicii publice – ajutor cu tehnologia, planurile de afaceri, reglementări și instruirea pentru competențe specifice – guvernele pot debloca potențialul de creștere al celor mai întreprinzătoare dintre ele. Furnizarea de astfel de servicii poate fi condiționată de monitorizarea de către guvern și de obiective ușoare privind ocuparea forței de muncă. Acest lucru ar permite o auto-selecție pozitivă, doar acele micro-întreprinderi cu capacități mai mari alegând să se înscrie pentru asistență guvernamentală.
În mod tradițional, politicile industriale în stilul Asiei de Est vizează producătorii mai mari și mai productivi, cu cea mai mare probabilitate de a deveni exportatori. Viitoarele „politici industriale” vor trebui să se concentreze mai degrabă pe firme mai mici, de servicii, dintre care este puțin probabil să existe exportatori. Această nouă generație de politici industriale care vizează segmente de productivitate mai scăzută poate ameliora mijloacele de trai ale celor săraci din mediul urban și poate crește productivitatea în sectoarele economiei care absorb forță de muncă.
Una dintre consecințe este aceea că politica socială și politica de creștere se vor suprapune din ce în ce mai mult. Cea mai bună politică socială – care să permită reducerea durabilă a sărăciei și o securitate economică sporită – este crearea de locuri de muncă mai productive și mai bune pentru lucrătorii din partea de jos a distribuției calificărilor. Cu alte cuvinte, politica socială trebuie să se concentreze pe firme la fel de mult ca pe gospodării. Iar noul context global și tehnologic implică faptul că, acum, creșterea economică este posibilă doar prin creșterea productivității în firmele mai mici și informale care angajează cea mai mare parte a claselor sărace și medii inferioare. Politica de dezvoltare poate deveni în cele din urmă unificată. >>
