Rețeaua iraniană de miliții reprezintă retorică goală, notează o analiză Geopolitical Futures.
<< Termenul „axa de rezistență” a fost inventat atunci când Statele Unite au invadat Irakul, în 2003. Deși ocupația a permis Iranului să câștige influență în lumea arabă, Teheranul a fost întotdeauna preocupat de intențiile SUA, în special în ceea ce privește declarațiile despre răspândirea democrației în regiune.
Iranul a decis astfel să-și accelereze penetrarea în Orientul Mijlociu, chiar dacă a convins SUA și Israelul să-i recunoască statutul fără a se ciocni direct. De atunci, așa-numita axă s-a extins pentru a include zeci de miliții șiite care operează în Irak, Siria, Liban și Yemen, toate fiind afiliate Iranului. În ciuda sloganurilor sale revoluționare împotriva SUA și Israelului, majoritatea bătăliilor pe care le-a dus axa au fost împotriva arabilor sunniți. De fapt, atacul Hamas din 7 octombrie, care a precipitat actualul conflict Israel-Gaza, a scos la iveală o lipsă de voință a axei în a trece la altceva decât câteva atacuri teatrale cu impact zero asupra războiului dus de Israel. Este puțin probabil ca axa de rezistență să supraviețuiască odată războiul încheiat.
Proiectul regional al Iranului
În ianuarie 2020, SUA l-au asasinat pe Qassem Soleimani, comandantul Corpului Gărzii Revoluționare Islamice, care concepuse proiectul regional al Iranului. El a fost cel care a transformat Brigada Quds dintr-un grup care pur și simplu antrenase miliții arabe într-o rețea complexă care a penetrat granițele regionale și a predominat în Irak, Yemen, Siria și Liban. Soleimani a dezvoltat o teorie a apărării înaintate care a îndepărtat fizic confruntarea de Iranul propriu-zis, construind o axă care nu s-a opus doar hegemoniei regionale dintre SUA și Israel, ci chiar a concurat împotriva acesteia. Cu toate astea, Iranul și-a calculat cu grijă răspunsul la asasinarea lui Soleimani: a bombardat două baze americane în vestul și nordul Irakului, coordonându-și cu Washingtonul atacurile pentru a minimiza numărul victimelor și pagubele.
Răspunsul a fost în concordanță cu strategia iraniană din ultimele decenii. Știe că nu se poate pune cu armatele americană și israeliană, așa că încearcă să-și extindă influența în moduri mai subtile și să obțină aprobare internațională. După ce a fost învins în războiul cu Irakul, purtat din 1980 până în 1988, Iranul a abandonat ideea de a exporta Revoluția Islamică, concentrându-se în schimb pe păstrarea câștigurilor sale și definindu-se ca putere persană și șiită. Își duce politica regională în parametrii sistemului internațional pentru a-și extinde influența, angajându-și reprezentanții în războiul asimetric. Folosind proxy șiiți, Iranul evită confruntarea militară directă și încearcă să-și atingă obiectivele fără a suferi daune grave între sau la granițele sale. Se prezintă ca un jucător regional puternic și sensibil, cu care oponenții săi pot lucra pentru a-i reduce agenții regionali pretins autonomi. În cele din urmă, Iranul vrea să devină primul centru economic, științific și tehnic din Asia de Sud-Vest.
Una dintre componentele ideologice ale revoluției iraniene a fost recucerirea Ierusalimului de la Israel. Dar astăzi, Iranul nu are nicio problemă ideologică cu statul evreu ca atare. Iranul nu vrea să intre în război împotriva Israelului, deoarece scopul său principal nu este să facă să dispară Israelul – lucru pe care îl consideră de nerealizat. Vede Israelul ca pe adevăratul său competitor regional, unul care servește drept bastion al SUA și al aliaților săi arabi din Golf împotriva expansiunii sale. Cu alte cuvinte, sprijinul oferit Hamas este o modalitate utilă de a slăbi Israelul, pentru propriile câștiguri, dar evitând în același timp confruntarea cu țările arabe. Pentru Teheran, problema palestiniană este o cortină de fum pentru proiectul său sectar expansionist.
Acest lucru explică de ce Iranul și-a exprimat aprobarea pentru atacul din 7 octombrie, dar s-a disociat de el. Operațiunile ulterioare lansate de axă au arătat că Gaza va fi pe cont propriu. Au demonstrat că nu fusese vorba de altceva decât de un spectacol politic controlat de Iran, menit să servească exclusiv interesele sale pe plan internațional. SUA au emis avertismente succesive la adresa Iranului pentru a-l descuraja să escaladeze războiul. Houthii din Yemen au obstrucționat navigația în Marea Roșie și au tras rachete aleatorii asupra Israelului, dar fără impact asupra efortului de război. Milițiile irakiene au vizat bazele americane – nu pozițiile israeliene – fără a provoca pierderi semnificative, pentru a evita un răspuns devastator. Guvernul sirian, care are legături strânse cu conducătorul din Abu Dhabi, s-a bucurat de efortul de război al Israelului de lichidare a unui Hamas care sprijinise opoziția armată siriană în războiul acesteia cu regimul Assad. În loc să poarte un război la scară largă pentru a apăra Gaza, axa a urmărit răspunsuri slabe pentru a-și salva fața.
În Liban, răspunsul lui Hezbollah a fost în mod special fără dinți, demonstrând că „echilibrul terorii” cu Israelul – prin care pretinde că protejează Libanul – este complet fictiv. Respectând directivele iraniene, Hezbollah s-a angajat în încălcări limitate la granița de sud cu Liban, cărora israelienii le-au răspuns cu o escaladare semnificativă, acesteia din urmă Hezbollah declinând să-i mai răspundă. Șeful blocului parlamentar al grupului a reciclat o declarație-clișeu despre motivul pentru care membrii axei de rezistență sunt reticenți în a sări împotriva Israelului, subliniind că nu vor permite Israelului să le impună război, ci vor alege un moment potrivit pentru a începe unul. Hezbollah și-a dat seama că, prin deschiderea superficială a frontului din sudul Libanului, a comis un act sinucigaș care i-a oferit Israelului pretextul de a-l expulza din zona de frontieră. Acesta a recunoscut că noile reguli de angajare impuse de Israel au făcut ca acceptarea înfrângerii să fie inevitabilă. Având în vedere situația sa nesustenabilă, a ales să acționeze pragmatic pentru a-și minimiza pierderile și, aparent, să se pregătească pentru viitoare runde în care să repare gafa tactică.
Ultimul stadiu al jocului, pentru Iran
Axa de rezistență are două semnificații. Prima se referă la sprijinul Iranului pentru regimul sirian, cu peste 70.000 de luptători, și la mobilizarea milițiilor din Irak pentru a se confrunta cu Statul Islamic. Amestecul Iranului în Siria și Irak reprezintă adevăratul sens al axei. În schimb, percepția Iranului asupra implicării axei de rezistență în războiul din Gaza este simbolică și teatrală. Prin urmare, axa s-a disipat treptat de la începutul războiului. Reticența Siriei de a se angaja în confruntare și afirmația Hezbollah că vremea marelui război încă nu venise au condamnat-o de la început.
Teheranul a stăpânit arta de a combina raționalitatea cu rebeliunea împotriva ordinii internaționale. Prin intervenția simbolică a pionilor săi în război, Iranul a trimis mesaje SUA și Israelului că nu este interesat de aventuri necugetate. Iranul a scandat sloganuri în apărarea islamului și a locurilor sale sfinte și și-a dublat ostilitatea față de Occident și Israel, ca acoperire pentru implementarea planurilor expansioniste în regiune. Războiul Israel-Gaza a dezvăluit retorica goală a Iranului și refuzul său de a aliena SUA și Israelul până în punctul de a declanșa o confruntare pe care știe că nu ar putea-o câștiga. Iranul a făcut o greșeală arătându-și slăbiciunea când a atacat Israelul ca răspuns la distrugerea consulatului său din Damasc. Pierderile minore cauzate de atac au slăbit credibilitatea descurajării iraniene și au pus sub semnul întrebării capacitățile sale militare. Secretarul american al Apărării, Lloyd Austin, a comentat atacul iranian eșuat, spunând că Teheranul trebuie să revizuiască eficacitatea armelor sale. Dronele și rachetele iraniene au survolat spațiul aerian al unor țări arabe. Acestea din urmă le-au interceptat și i-au înștiințat pe israelieni cu privire la calea lor, confirmându-li-se și mai mult (acestor state) amploarea amenințării regionale a Iranului. Atacul iranian a adus țările arabe mai aproape de stabilirea unui pact regional cu Israelul, pentru a reduce ambițiile iraniene. >>
