Nașterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul este sărbătorită de Biserică în ziua de 24 iunie.
Nașterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintea Nașterii lui Hristos, cea minunată.
‘Minunea se aștepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă Maicile, rânduiala nașterii covârșea rânduielile firii, Dumnezeu voind așa, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor’. (Viețile Sfinților)
După ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile și cunoscuții și toți se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la ea ocara nerodirii de copii.
Sfântul Ioan Botezătorul este rod al rugăciunilor părinților săi înaintați în vârstă, Zaharia și Elisabeta. S-au împlinit astfel prin nașterea sa cuvintele Sfântului Arhanghel Gavriil, care a zis către preotul Zaharia: ‘Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui!’.
Pe de o parte se bucurau rudeniile, iar de alta, se bucurau cei care erau cuprinși de dorința pentru Mesia Cel așteptat.
Deci, duhul lor se pornea într-înșii spre bucurie; iar Sfântul Duh veselea inimile lor, ca și cum le dădea o înștiințare pentru câștigarea așteptării lor.
Nașterea Sfântului Proroc Ioan a fost minunată, căci la venirea sa în lume, toți cei din împrejurimi se minunau și se cutremurau de puterea lui Dumnezeu, relatează Agerpres.ro.
‘Astfel a cuprins frica pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, în cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia. Acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfințitei seminții a lui Avraam; iar de la Ierusalim și până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, și se numea ‘cetatea muntelui’, pentru munții săi cei înalți, iar hotarele ei se numeau ‘părțile muntelui’ ‘. (Viețile Sfinților)
‘Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult și grăiau între ei: ‘Ce să fie cu pruncul acesta?’ Că mâna Domnului era cu el. Dumnezeu înmulțea într-însul darul Său și-l păzea de sabia lui Irod’. (Viețile Sfinților)
Despre minunata naștere a lui Ioan ajunsese vestea până la regele Irod.
Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Împăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia. Și, gândindu-se să-l omoare, a trimis armată la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea ucidere de prunci fără de Dumnezeu, s-a auzit și în Hebron glas și strigare mare, că nu era departe, și s-a știut bine pentru ce erau acea plângere.
Atunci Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan și a fugit în munte; iar Sfântul Zaharia a rămas în Ierusalim, slujind în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme.
Ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu s-o apere împreună cu pruncul, iar ostașii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.
Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: ‘Zaharia, dă-mi pe fiul tău’. Sfântul Zaharia a răspuns: ‘Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este!’ Irod, mâniindu-se, a trimis a doua oară ucigași, că, dacă nu-și va da fiul, atunci să-l omoare pe el.
‘Deci, s-au dus niște ucigași sălbatici ca niște fiare, sârguindu-se să-și săvârșească porunca, și au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: ‘Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!’ Sfântul Zaharia a răspuns: ‘Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul’. Atunci ucigașii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă’. (Viețile Sfinților)
Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, se afla în muntele unde, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse și peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse un finic (curmal) plin de roade, ‘iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca și-și dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica’.
După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului Înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. (sursă: Viețile Sfinților – paginiortodoxe.tripod.com)
Sânzienele sau Drăgaica
Orice unitate de măsură a timpului calendaristic a fost marcată în Calendarul popular prin două hotare, care delimitează începutul și sfârșitul, și un miez. Pentru a marca miezul verii, poporul a ales ca repere biologice înflorirea sânzienelor (Galium verum L.) și a sânzienelor albe (Galium mollugo L.). (sursă: ‘Sărbători și obiceiuri românești’, Ion Ghinoiu)
Așadar, pentru semnificația sânzienelor în derularea timpului calendaristic, le-a fost acordată o zi în imediata apropiere a solstițiului de vară, la 24 iunie.
Sărbătoarea este numită Sânziene în Oltenia, Banat, Transilvania și Moldova nordică și Drăgaică în Muntenia, Dobrogea și Moldova sudică.
La această dată cucul încetează să mai cânte, iar prin pajiști înfloresc cele mai îndrăgite flori ale anotimpului, sânzienele albe și galbene, purtate la brâu, în sân sau în buzunar. În speranța că fetele își vor visa ursitul, florile erau puse în noaptea de sânziene sub pernă. Din observarea atentă a inflorescenței și tulpinii, oamenii apreciau dacă vremea era înaintată sau întârziată pentru diferite activități agrare sau pastorale, întrucât lucrările de întreținere a culturilor erau în toi, iar pajiștile de fân trebuiau cosite.
Din cele 27 de zile prescrise de tradiție ca fiind favorabile recoltării diferitelor plante de leac, ziua de Sânziene era cea mai însemnată.
Puterea ciclului vegetativ la 45° latitudine nordică o reprezintă, fără îndoială, ziua de 24 iunie, care cade în imediata apropiere a solstițiului de vară, notează prof. univ dr. Ion Ghinoiu, geograf și etnolog.
‘Fiind ziua cea mai lungă și cu insolația cea mai puternică din întreg anul, în natură se produc fenomene biologice spectaculoase: înfloresc, se pârguiesc și se coc recoltele și plantele, în general. Deși se poate vorbi de o putere obiectivă a timpului în ziua de Sânziene (Drăgaică), poporul invoca atunci și o putere magică, supranaturală. Despre avantajele culegerii unor plante de leac la Sânziene era convins și Tudor Pamfile, care scria: ‘Vremea aceasta, de la Sânzieni, este cea a maturității pentru tot soiul de ierburi și flori. E firesc, dară, ca gospodinele românce să se îngrijească acum spre a aduna toate acele buruieni și flori, ale căror proprietăți binefăcătoare asupra sănătății zdruncinate sunt cunoscute. Căci cine ar putea să nege marele folos pe care îl aduceau poporului, lipsit de asistență medicală, acele cunoștințe empirice ale medicinii populare, pe care le-a dovedit ca bune practica atâtor veacuri’ (Bocșe, 1977, p. 275)’. (‘Sărbători și obiceiuri românești’, Ion Ghinoiu)
Florile de sânziene
Sânzienele sunt flori frumos mirositoare, ale căror tulpini, semințe și rădăcini au numeroase utilizări în medicina și cosmetica populară.
Prin calitatea ei de a înflori în cea mai lungă zi a anului și cu insolația cea mai puternică, sânziana a devenit reper calendaristic pentru aprecierea stadiului de dezvoltare al culturilor: dacă înflorește înainte de ziua care îi este dedicată în calendarul popular, 24 iunie, stadiul vegetal al plantelor este avansat și invers. În nordul României și în zonele de munte, la înfloritul sânzienelor se începea cositul pajiștilor. (sursa: ‘Dicționar de Mitologie Română’, 2013)
Pentru farmacopeea și cosmetica populară, florile sunt culese, după un anumit ritual, în zorii zilei de Drăgaică (Sânziană), iar tulpinile, semințele și rădăcinile, toamna. Plantele de leac recoltate la Sânziene se legau buchete și, împreună cu o funie de usturoi, se păstrau afară, sub grinda acareturilor, pentru a fi folosite la nevoie.
Planta sau anumite părți ale plantei au diverse întrebuințări în medicina populară: pusă în scaldă întărește copiii debili, zeama obținută din zdrobirea frunzelor vindecă frigurile, plămădită în rachiu vindecă loviturile și vătămările, cu roua căzută în noaptea de Sânziene și recoltată în zorii acestei zile se tratau diferite boli de ochi și de piele. (surse: ‘Sărbători și obiceiuri românești’, Ion Ghinoiu, București, 2003; ‘Mitologie română’ – dicționar, Ion Ghinoiu, București, 2013)
24 iunie – Ziua Universală a Iei
Ziua Universală a Iei este sărbătorită în fiecare an, la data de 24 iunie, începând din 2013. În 2025, tema zilei aleasă de comunitatea ‘La Blouse Roumaine’ este ‘Rădăcini. Puterea Ritualului’, potrivit paginii de Facebook, https://www.facebook.com/LaBlouseRoumaine10/.
Sărbătoare simbolică a identității naționale și a frumuseții portului tradițional, Ziua Universală a Iei reunește o multitudine de manifestări culturale, artistice, sociale menite să promoveze una dintre cele mai importante piese din cadrul costumului tradițional românesc. Ziua Universală a Iei este celebrată în România și în comunitățile românești din întreaga lume.
Din numeroasele evenimente organizate, în țară, cu ocazia Zilei Universale a Iei, amintim: expoziția de ii autentice din județul Dâmbovița, dar și din alte zone etnografice, la Muzeul de Artă din Târgoviște (24 iunie – 7 iulie); expoziție dedicată portului popular românesc – ‘Alai’, la ARCUB – Casa Eliad (24 iunie – 6 iulie); manifestare ce reunește creatoare de ii și piese de port tradițional din Muntenia, Bucovina, Transilvania și Dobrogea, la Muzeul de Artă Populară Constanța (21-24 iunie); paradă a iilor și cămășilor în inima Brașovului (Piața Sfatului, 24 iunie); vernisajul expoziției ‘Ia Tradițională Românească’, Sala Arta a Muzeului Județean ‘Ștefan cel Mare’ Vaslui (24 iunie) etc.
Evenimente care au în centrul lor ia sunt, de asemenea, organizate și de comunitățile românești din străinătate: Berlin, Almeria, Tokyo, Lisabona, Uzdin, Sandnes/Stavanger (Norvegia), Bruxelles, Madrid, Milton Keynes, Birmingham, Marsilia, Castellon de la Plana, Geneva, Brisbane, Bruchsal, Cork, Santander, Milano, Sydney, Hyogo, Alesund, Zagreb, Andover, Massachusetts, Antwerpen, Auckland, Edinburgh, Dublin, Melbourne ș.a., conform paginii de Facebook, https://www.facebook.com/LaBlouseRoumaine10/.
Ia sau cămașa cu altiță a reprezentat întotdeauna piesa principală a portului femeiesc tradițional românesc, care prin ornamentică, prin calitatea materialelor și a execuției, punea în evidență statutul social, economic și civil, dar și personalitatea purtătoarei, notează site-ul www.muzeul-etnografic.ro. Cămașa cu altiță este cunoscută la nivel local/regional cu denumirile: ciupag (Oltenia, Muntenia, Transilvania), ie cu umăraș (sudul Transilvaniei), ie fetească (Transilvania), spăcel (Arad), cămașă zoroclie (Telorman), mânecar (Loviște, Vâlcea), cămașă răsucită (Vrancea), cămeșă cu lăncez (Neamț, Suceava), precizează site-ul https://patrimoniu.ro/.
Vechea formă a cămășii femeiești tradiționale era cămașa lungă, cămașa ‘pe de-a întregul’. În timp, partea de sus a cămășii s-a desprins de poale, separându-se cămașa scurtă (numită cel mai adesea cu termenul ‘ie’, derivat din latinescul ‘tunicae lineae’ – tunică subțire purtată pe piele) de poalele care se încrețeau în jurul taliei sau erau cusute de partea de sus a cămășii. Se remarcă păstrarea cămășii lungi în spațiul dunărean și predilecția pentru separarea ei în două părți (ie și poale) în Transilvania, Banat și Moldova. Denumirea de cămașă cu altiță apare ca urmare a diferențierii pe criterii tehnice și de ornamentare a cămășilor. Altița este acea bucată de pânză dreptunghiulară, plasată pe umăr, care face parte din structura cămășii, ce unește stanul din față (pieptul cămășii) cu cel din spate, fiind folosită ca element de lărgire a cămășii. Cămașa femeiască era adaptată perfect mișcării corpului, iar altița a apărut ca răspuns la necesitatea mișcării în voie a brațului. Inițial altița era mică (cât să cuprindă umărul), iar mâneca se prindea de ea prin încrețire și era mai largă. O dată cu trecerea timpului altița a crescut în dimensiuni, devenind egală cu lărgimea mânecii, prinzându-se întinsă de mânecă, nemaifiind încrețită. Altița, la cămășile vechi, înainte de a fi spălate, se putea desprinde pentru a nu fi supusă uzurii, notează site-ul https://patrimoniu.ro/.
Inițial, cămașa era croită din pânză de cânepă țesută în casă, la război, apoi, cu trecerea timpului a început să fie făcută din pânză de in și borangic – pentru cele de sărbătoare, de in și cânepă cu urzeală de bumbac, din bumbac – pentru cele de zi cu zi, și se distingea, în funcție de regiune, atât prin motive, cât și prin tehnicile de decorare, transmise de la o generație la alta, fapt care a conservat tradiția, bunul gust și unicitatea. Culorile folosite la cusut erau în două – trei nuanțe cromatice, de regulă, dar erau ii cusute în întregime cu fir negru (Mărginimea Sibiului). La acestea se adăugau, după specificul zonelor, culori pastelate, fire metalice, flori, fluturi și mărgele. În componența motivelor folosite la decorarea iilor intrau floarea, figurile abstracte (geometrice), animalele, elementele cosmice, toate redate în forme stilizate. Brodate pe față, spate sau mâneci, aceste simboluri protejau persoana care urma să poarte acea ie, ținând răul și ghinionul departe. Iile cusute arătau, totodată, statutul femeii. Astfel, cele căsătorite și cele în vârstă purtau modele de croială modeste și culori mai temperate. Cele tinere își coseau iile în culori vii pentru a atrage pețitori. Erau cusute ii pentru ceremonia nunții sau pentru zilele de sărbătoare, bogat împodobite, altele pentru horă, iar altele, cele mai simple, se regăseau în vestimentația zilnică.
***
Regina Elisabeta (1843-1916) a fost prima reprezentantă a Casei Regale a României care a promovat purtarea costumului tradițional în înalta societate și în rândul doamnelor de la curte. Prințesa Elisabeta de Wied, la puțin timp după căsătoria cu prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul și primul rege al României, Carol I (1866-1914), a primit în dar o diademă cu diamante și perle și un costum popular, notează https://www.muzeulmilitar.ro/. A fost fotografiată purtându-l în 1870 și o pictură a sa, purtând același costum, a fost realizată în 1872-1873 de portretistul american George Peter Alexander Healy (1813-1894). Costumul este expus la Muzeul Militar Național ‘Regele Ferdinand I’ din București.
Inteligentă, cultivată, vorbitoare a multor limbi străine, regina, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva, și-a ilustrat singură volumele de desene și scrieri. În anii 1867, 1889 și 1900, cu prilejul Expozițiilor Universale de la Paris, țara noastră a participat cu multe articole lucrate tradițional de femei, broderii și tapiserii. În 1912, a fost organizată, la Berlin, sub înaltul patronaj al reginei, expoziția ‘Femeia în artă și meșteșuguri’. A încurajat doamnele din înalta societate, prin exemplul personal, să poarte cu mândrie piese vestimentare populare. Regina Elisabeta și-a pus amprenta artistică și în vestimentație, rochiile pe care le purta fiind ornamentate cu dantele și fine broderii și bijuterii create de ea. Alexandru Tzigara-Samurcaș nota despre regina Elisabeta că ‘a redat viața portului, poeziei și cântecului curat românesc, a prezidat sărbători la Palat în costum țărănesc’, mai notează https://www.muzeulmilitar.ro/.
Urmând exemplul predecesoarei sale, regina Maria (1875-1938) a adoptat portul tradițional românesc ca ținută regală, integrat în stilul personal dar și în acord cu moda vremurilor. L-a purtat drept ținută oficială la diverse recepții și evenimente naționale, doamnele înaltei societăți românești preluând, prin puterea exemplului, purtarea costumului tradițional. Costumul popular era bogat ornamentat, cu broderii rafinate realizate cu fir de mătase și fir de argint, pe materiale fine precum in, borangic, mătase.
Faimoasele picturi ‘La blouse roumaine’, ce au în centrul lor cămașa românească cu altiță, și care poartă semnătura lui Henry Matisse, unul dintre cei mai mari pictori ai secolului al XX-lea, au devenit cunoscute în întreaga lume. La rândul lor, pictori români precum Constantin Daniel Rosenthal, cunoscut pentru tabloul ‘România revoluționară’, în care Maria Rosetti este redată purtând ie și năframă, dar și Carol Pop de Szathmári, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Dumitru Ghiață ș.a. au înfățișat atât ia cât și costumul tradițional femeiesc în picturile lor.
***
În 2012, comunitatea online ‘La Blouse Roumaine’, fondată de Andreea Tănăsescu, a propus ca data de 24 iunie, când are loc sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și cea străveche a Sânzienelor și Drăgaicei, să devină o zi dedicată iei și să fie cunoscută drept Ziua Universală a Iei. În 24 iunie 2013, a avut loc prima ediție cu tema ‘Sânzienele îmbracă Planeta în IE’, care a declanșat o adevărată mișcare culturală și a readus în actualitate cămașa și portul tradițional românesc, potrivit paginii sale de Facebook, https://www.facebook.com/LaBlouseRoumaine10/.
Ziua Universală a Iei a fost recunoscută pentru prima dată în lume, în 2015, prin Proclamația emisă de către primarul capitalei americane Washington D.C, Muriel Bowser, la inițiativa lui Bogdan Banu, fondatorul organizației Romanians of D.C, cu sprijinul comunității românești și al Ambasadei României în Statele Unite ale Americii. Din 2016, manifestarea este susținută de către Asociația ‘La blouse roumaine – IA’, fondată pentru a sprijini eforturile comunității de a promova și proteja ia și valorile culturale românești și universale.
În 2021, un proiect de Lege privind declararea zilei de 24 iunie ‘Ziua Iei’ a fost depus la Parlament, de către mai mulți senatori și deputați. Senatul a adoptat proiectul de lege la 27 septembrie 2021 iar plenul Camerei Deputaților la 31 mai 2022. La 21 iunie 2022, președintele României a semnat Decretul nr. 905/2022 privind promulgarea Legii pentru instituirea zilei de 24 iunie ca ‘Ziua Iei’, care a devenit Legea nr. 184/2022, conform site-ului https://www.cdep.ro/.
La 1 decembrie 2022, Comitetul Interguvernamental al UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a aprobat înscrierea în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității a elementelor ‘Artei cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova’, menționează site-ul https://www.mae.ro/.
