- de Mihai Razvan Ungureanu și Dan Perry
Istoria este presărată cu alianțe care nu au reușit să se adapteze, așadar NATO trebuie să se reorienteze spre Est, unde amenințările sunt reale, iar angajamentele mai puternice,
În ciuda tuturor dezbaterilor despre transformarea NATO în era post-Război Rece, un adevăr a rămas în mare parte nerostit: alianța a fost întotdeauna, în esență, o întreprindere Nord-Sud. În timpul Războiului Rece, coloana vertebrală operațională a NATO se întindea din Germania în nord, până în Italia în sud. Această axă reprezenta inima posturii defensive a NATO, unde alianța era cea mai integrată din punct de vedere militar, coerentă din punct de vedere politic și relevantă din punct de vedere geografic. Avea sens într-o lume în care frontul central se afla în Europa Centrală, iar amenințarea era Pactul de la Varșovia care avansa prin Fulda Gap.
Dar Războiul Rece s-a încheiat și lumea s-a schimbat, iar evenimentele din ultimii ani ar trebui să fie suficiente pentru a concentra atenția: logica geografică a apărării ar trebui să se deplaseze spre est. Acesta ar trebui să fie punctul central al eforturilor NATO de astăzi și al viitorului summit NATO care începe pe 24 iunie.
În teorie, centrul de greutate al NATO ar fi trebuit să migreze de mult spre țările baltice în nord și Bulgaria în sud, extinzând coloana vertebrală a alianței pentru a întâlni noile linii de front ale securității. Totuși, la mai bine de trei decenii de la căderea Zidului Berlinului, această reorientare nu s-a produs niciodată pe deplin.
În schimb, cultura strategică și conducerea politică a NATO insistă să rămână occidentale. Bruxelles-ul, Berlinul, Parisul și Washingtonul continuă să dea tonul, chiar dacă cele mai serioase amenințări – și cei mai implicați actori – se află acum de-a lungul frontierei de est. Polonia, România, statele baltice și, mai recent, Finlanda sunt țările care trăiesc de fapt sub umbra agresiunii rusești. Ele sunt cele care investesc semnificativ în apărare, care insistă cel mai mult pentru descurajare și care înțeleg mizele nu ca pe niște abstracțiuni academice, ci ca pe niște realități geopolitice trăite.
Acest lucru nu este nou. Acum un secol, în 1921, Polonia și România au semnat o alianță militară pentru a descuraja împreună amenințarea expansionistă a bolșevismului sovietic – un efort susținut de Marea Britanie și Franța, care vedeau cele două țări ca o zonă tampon față de haosul emanat din Est. Această alianță, deși uitată de mulți, dezvăluie o continuitate strategică: atunci, ca și acum, Europa de Est se afla în prima linie a apărării civilizației.
Așadar, propunem o ajustare demult așteptată: realinierea coloanei vertebrale strategice eficiente a alianței de-a lungul unei noi axe Nord-Sud – din Finlanda, prin Țările Baltice și Polonia, în jos prin România și Bulgaria și, în mod ideal, includerea Turciei, în ciuda lipsei sale de fiabilitate politică. Iar Grecia, care a servit mult timp ca o ancoră vitală a NATO în Mediterana de Est, ar trebui recunoscută ca parte a acestei axe reorientate, atât pentru geografia sa strategică, cât și pentru angajamentul său constant față de apărarea colectivă. Nu este vorba doar despre desfășurări sau exerciții, ci despre infrastructură, leadership, investiții și influență. Pe scurt, este vorba despre un transfer de gravitație strategică.
Oportunitatea ratată
În anii 1990 și 2000, pe măsură ce NATO s-a extins spre est, a existat multă retorică despre integrarea noilor membri și adaptarea la mediul de securitate post-sovietic. Cu toate acestea, această integrare s-a dovedit adesea superficială. Structurile de comandă militară au rămas concentrate în Vest. Exercițiile la scară largă au continuat să se concentreze pe logistica și coordonarea occidentală. Membrii estici au fost adesea tratați ca avanposturi periferice, zone tampon utile sau parteneri minori, mai degrabă decât ca părți interesate în mod egal în modelarea viitorului NATO.
Eșecul de a adopta pe deplin o axă baltică până în Bulgaria a avut consecințe reale. I-a lăsat pe aliații estici vulnerabili la războiul hibrid, cum ar fi atacurile cibernetice asupra Estoniei din 2007 sau transformarea migrației în arme la granița Poloniei cu Belarus. A permis Rusiei să sondeze și să exploateze ezitarea alianței. Și a adâncit sentimentul că NATO este divizat între un nucleu occidental și o periferie estică, în loc să funcționeze ca un întreg unificat.
Cum arată o realiniere reală
O adevărată coloană vertebrală nord-sud de-a lungul flancului estic ar necesita mai multe schimbări-cheie.
În primul rând, înseamnă sprijin financiar occidental pentru fortificarea estică. Țări precum Polonia, România și țările baltice cheltuiesc deja peste pragul de 2% din PIB pentru apărare. Conform cifrelor NATO din 2024, Polonia a cheltuit aproximativ 3,9% din PIB pentru apărare, în timp ce Estonia a cheltuit 3,4%, Letonia 2,4% și Lituania 2,8%. România a atins 2,5%, iar Bulgaria se apropie de pragul de referință. În schimb, țări precum Portugalia (1,4%) și Belgia (1,1%) continuă să aibă deficiențe. Acest dezechilibru creează o alianță cu două viteze – una în care statele din prima linie suportă greul descurajării, în timp ce altele beneficiază fără sacrificii egale.
Acestea sunt economii mai mici, cu responsabilități majore în materie de securitate. Presiunea asupra bugetelor locale este reală, iar apărarea este costisitoare. Dincolo de pregătirea trupelor, descurajarea modernă necesită o infrastructură extinsă: baze aeriene consolidate, apărare antirachetă, centre de comandă, coridoare logistice și capacități de răspuns cibernetic. Aceste costuri nu ar trebui să fie suportate doar de statele estice.
Dacă Portugalia și Olanda se bucură de garanțiile de securitate ale NATO, este corect ca acestea să contribuie semnificativ la consolidarea statelor de frontieră. Aceasta include investiții directe în capacități de descurajare comune și subvenționarea desfășurărilor permanente. Nu este vorba doar de solidaritate, este prudență strategică.
În al doilea rând, este nevoie de o redistribuire a influenței conducerii. Statele din prima linie estică trebuie să aibă un cuvânt de spus mai mult în direcția strategică, planificarea și postura NATO. Nu este vorba doar de echitate, este o chestiune de eficacitate. Acestea sunt țările care iau cel mai în serios amenințarea rusească. Ele sunt cele care știu că agresiunea rusească nu este teoretică – este cinetică, cibernetică, psihologică și politică. Și totuși, puterea decizională rămâne concentrată în mod disproporționat în capitale aflate departe de amenințare.
În al treilea rând, aceasta cere o integrare regională aprofundată între membrii estici. Finlanda și țările baltice cooperează deja îndeaproape. Polonia a devenit pilonul logisticii NATO. România și Bulgaria trebuie să se ridice ca ancore ale descurajării sudice. Și da, Turcia – în ciuda imprevizibilității sale și a strategiei geopolitice a lui Erdogan – ar trebui să facă parte din conversație. Geografia și istoria o cer. La fel și ambiția clară a Rusiei de a domina Marea Neagră și, în cele din urmă, de a obține un acces mai liber la Mediterana de Est. Și, din nou, rolul Greciei este esențial – nu doar ca bastion pe flancul sud-estic al NATO, ci și ca o contrapondere la imprevizibilitatea Turciei. Aceasta consolidează argumentele pentru un arc estic coeziv care se întinde de la Scandinavia la Marea Egee.
În al patrulea rând, aceasta înseamnă recunoașterea războiului hibrid ca pilon central al apărării, nu ca un spectacol secundar. Flancul estic nu este doar amenințat de tancuri și rachete, ci și de atacuri cibernetice, subversiunea politică, coerciția energetică și manipularea demografică prin migrație forțată. Rusia a testat deja aceste instrumente: pana cibernetică de curent a Estoniei din 2007; Încercarea Belarusului de a inunda Polonia și Lituania cu migranți ilegali în 2021; campanii de dezinformare în Balcani. Aceste amenințări trebuie tratate la fel de serios ca amenințările cinetice tradiționale, iar statele din prima linie estică trebuie să fie dotate cu resurse corespunzătoare, precum reziliență digitală și integritate a frontierelor.
De la echipamente militare, la descurajare reală
Occidentul trimite adesea echipamente simbolice sau participă la exerciții comune, dar în prezent descurajarea necesită mai mult. NATO trebuie să treacă de la demonstrații de performanță, la infrastructură permanentă. O schimbare reală înseamnă facilități de comandă comună în est, centre de fuziune a informațiilor în timp real, rețele de apărare antirachetă și un angajament instituțional de a apăra – nu doar de a vizita – liniile frontului.
„Echipament militar pentru exerciții militare” nu este suficient. Ceea ce cer națiunile de pe flancul estic este securitate politică și descurajare susținută de investiții. Ele cer garanții nu doar în principiu, ci și în oțel, software și soldați pe teren. Fără acestea, credibilitatea Articolului 5 are de suferit.
Nu este vorba de tactică, ci de o chestiune de filozofie strategică. În timpul Războiului Rece, filosofia NATO a fost modelată de o lume bipolară: limitarea Uniunii Sovietice, apărarea Germaniei de Vest, menținerea unității transatlantice. Axa Nord-Sud de la Germania la Italia reflecta un câmp de luptă central-european.
Astăzi, amenințările sunt difuze și multidimensionale, dar provin în mare parte din Est. Și totuși, postura strategică a alianței rămâne blocată în trecut. Filosofia trebuie să se schimbe de la gestionarea riscurilor centrată pe Vest, la un răspuns la amenințări centrat pe Est. În vechiul NATO, statele din prima linie erau apărate prin consens construit la Londra, Paris sau Washington. În noul NATO, statele din prima linie trebuie să contribuie la conducerea acestui consens.
Această evoluție reflectă un adevăr mai larg: NATO este la fel de puternic ca și flancul său cel mai vulnerabil. Dacă statele baltice cad, dacă România sau Polonia sunt destabilizate, întreaga credibilitate a alianței se prăbușește. Nu este vorba despre favoritism, ci despre realism. Așadar, facem apel la membrii occidentali ai NATO să depășească inerția Războiului Rece și să adopte o nouă paradigmă în care puterea și responsabilitatea sunt redistribuite pe baza realităților actuale, nu a moștenirii istorice.
Unii vor argumenta că acest lucru amenință coeziunea. De fapt, face exact opusul. Prin ridicarea vocilor și priorităților flancului estic, NATO își poate reconstrui credibilitatea acolo unde contează cel mai mult. Poate demonstra că nu este doar un club de națiuni occidentale cu dependențe estice, ci o alianță de securitate cu adevărat integrată, care se adaptează peisajului amenințărilor.
Coloana vertebrală Nord-Sud care odinioară se întindea din Germania până în Italia și-a îndeplinit bine scopul. A ajutat la limitarea amenințării sovietice și a păstrat pacea în Europa timp de decenii. Dar această coloană vertebrală trebuie acum să se schimbe. Amenințarea de astăzi nu trece prin Alpi, ci de-a lungul Prăpastiei Suwałki. Liniile frontului se află în Šiauliai, Rzeszów, Constanța și Varna, nu în Stuttgart sau Napoli.
Dacă alianța NATO dorește să rămână relevantă și rezistentă în secolul XXI, trebuie să evolueze. Aceasta înseamnă să investească, să asculte și să conducă din locurile care contează cel mai mult. Înseamnă să construiască o nouă axă strategică — de la pădurile Finlandei până la coasta Mării Negre din Bulgaria — care să reflecte locul în care se duce acum bătălia pentru securitatea Europei.
Istoria este nemiloasă cu alianțele care nu reușesc să evolueze. Tripla Alianță dintre Germania, Austro-Ungaria și Italia s-a prăbușit sub greutatea intereselor divergente odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Tripla Înțelegere – alianța dintre Marea Britanie, Franța și Rusia – a supraviețuit războiului, dar a intrat în el nepregătită, împiedicată de angajamente vagi și coordonare întârziată. Pactul de la Bagdad din 1955, conceput pentru a limita influența sovietică în Orientul Mijlociu, s-a dezintegrat în decurs de un deceniu, pe măsură ce membrii săi au urmărit agende contradictorii, iar sprijinul public s-a erodat. Chiar și Pactul de la Varșovia, omologul NATO din Războiul Rece, s-a prăbușit nu în război, ci în irelevanță odată ce terenul s-a schimbat sub el.
Alianța polono-română din 1921 împotriva bolșevismului oferă o altă poveste cu tâlc: viziunea sa îndrăzneață a fost validată de istorie, dar eșecul său de a asigura un sprijin occidental durabil i-a limitat rezistența. Lecția rămâne: alianțele reușesc doar atunci când prioritățile lor strategice corespund momentului.
Dacă NATO vrea să evite o soartă similară, trebuie să acționeze decisiv:
• Să mute infrastructura de comandă și logistică reală pe frontul de Est.
• Să stabilească baze permanente și sisteme de apărare antirachetă în statele baltice, Polonia și România.
• Să creeze un fond la nivelul întregii alianțe NATO pentru a subvenționa investițiile în apărare în prima linie ale economiilor mai mici.
• Să promoveze vocile orientale în consiliile de conducere și planificare strategică ale NATO.
• Să trateze războiul hibrid – atacuri cibernetice, dezinformare, manipularea migrației – ca probleme prevăzute la Articolul 5, acolo unde este necesar.
Pe scurt: trebuie pusă forța acolo unde este pericolul. Coloana vertebrală care odinioară se întindea din Germania până în Italia a servit bine alianței într-o altă epocă. Dar astăzi, descurajarea trebuie să se întindă de la pădurile Finlandei, până la coasta Mării Negre a Bulgariei. Credibilitatea viitoare a NATO nu va fi judecată după nostalgia istorică sau armonia internă, ci dacă răspunde momentului.
Alianțele dăinuie doar atunci când sunt orientate spre viitor. Este timpul ca NATO să se întoarcă spre est, cu Germania în frunte.
