Când Kremlinul a încercat să-l ucidă pe liderul opoziției ruse Aleksei Navalnîi, soția sa a pornit o luptă epică pentru a-i salva viața și a devenit imaginea rezistenței împotriva lui Vladimir Putin, scrie publicația Vanity Fair.
<< Era ora 6:40 în dimineața zilei de 20 august 2020 când a sunat telefonul Iuliei Navalnîia. În mod normal, nu se trezea atât de devreme, dar se pregătea să meargă la aeroport pentru a se întâlni cu soțul ei, Aleksei Navalnîi, singurul lider rămas al opoziției ruse, al cărui zbor din orașul siberian Tomsk urma să ajungă la Moscova la ora opt în acea dimineață. Navalnîia s-a uitat la telefonul ei. Era Kira Iarmiș, secretara de presă a soțului ei, care ar fi trebuit să se afle în avion cu Aleksei. „Iulia, nu-ți face griji”, a spus Iarmiș. „Alexei a fost otrăvit, avionul a aterizat în Omsk”. Navalnîia a spus „bine” și a închis. Dacă avionul care îl transporta pe soțul ei a trebuit să aterizeze de urgență la 2.700 de kilometri de destinația prevăzută, viața lui Alexei trebuie că era cu adevărat în pericol. Asta era clar. Se pregătise pentru acest moment timp de un deceniu, iar acum era în sfârșit aici, revărsându-se odată cu soarele în acea dimineață caldă de vară. Copiii ei încă dormeau. Un gând i-a trecut prin minte. „Cel mai important lucru este să nu lași garda jos”, a simțit ea, „să nu-ți arăți slăbiciunea”. Acest gând avea să rămână cu ea săptămâni întregi.
A sunat-o înapoi pe Iarmiș și i-a spus că vine la Omsk. Iarmiș a încercat s-o descurajeze – poate că Navalnîi se va face bine într-o zi sau două și se va întoarce singur la Moscova – dar Iulia a rămas pe poziții. Văzând că un zbor pleca spre Omsk peste două ore, Navalnîia și-a aruncat niște haine la întâmplare într-o valiză și și-a cumpărat biletul într-un taxi În timp ce aștepta în aeroport, a primit un mesaj de la Iarmiș: Navalnîi era în comă și conectat la un ventilator. Iulia s-a ridicat, a găsit o cafenea și, în ciuda orei matinale, a comandat un whisky. Atunci au început să curgă lacrimile, o cascadă tăcută. „Am fost incapabilă să-mi stăpânesc emoțiile”, avea să-i spună mai târziu jurnalistului rus Iuri Dud, ca și cum ar fi justificat o abatere jenantă.
S-a ascuns în spatele unei perechi de ochelari de soare și și-a reluat așteptarea, cea mai chinuitoare, își imagina ea, din viața ei. În momentul în care s-a îmbarcat în avion, Ivan Jdanov, directorul Fundației Anticorupție a lui Navalnîi, sau FBK, era cu ea. Navalnîia și-a dat seama că va trebui să își închidă telefonul și să se deconecteze de la orice informație despre soțul ei pentru cele trei ore și jumătate de zbor. Prietenii o descriu ca fiind profund rezervată. „Iulia este o persoană foarte închisă în ea”, spune jurnalista Evghenia Albaț, care este o apropiată a soților Navalnîi. „Nu-i place să vorbească despre ea însăși”. Și totuși, Navalnîia a vorbit cu Jdanov pe toată durata zborului, fără pauză. „Cred că i-am spus toate secretele familiei noastre”, își va aminti ea. „Îmi era frică să fiu singură cu mine însămi și să mă gândesc”.
În timp ce avionul se pregătea să aterizeze, și-a dat seama că acesta era cel mai rău moment dintre toate. Ce vești o așteptau atunci când a deschis telefonul? A găsit rapid o soluție: îl va pune pe Jdanov să citească SMS-urile primite și își va putea da seama după expresia lui cât de rău stau lucrurile. „Am vrut să mă adun și să fiu bine când voi ieși în aeroport”, a explicat ea.
Soțul ei, a aflat, nu murise, dar ce era mai greu abia de-acum avea să vină. La spitalul din Omsk, Navalnîia avea să întâlnească un zid de medici care păreau mai speriați de superiorii lor civili decât de pierderea pacientului lor. Aceștia erau întăriți – sau ținuți în frâu – de un mic batalion de ofițeri federali de securitate în civil, toți cu intenția de a o împiedica să-și vadă soțul. Pentru a intra în camera lui, ar fi trebuit să prezinte un certificat de căsătorie, au spus ei, și să obțină consimțământul verbal al lui Navalnîi, care era încă inconștient și conectat la aparate. Ea îi privea fix, îi contrazicea și le îndupleca voința, în timp ce un roi de jurnaliști își îndreptau camerele, microfoanele și smartphone-urile spre Iulia. În cele din urmă, a reușit să pătrundă și să-l vadă pe Navalnîi, al cărui corp era plin de tuburi ca de niște liane, contorsionându-se în crize aproape constante. (Avea să afle abia câteva zile mai târziu că acesta a fost rezultatul unui substanțe neurotoxice de grad militar din familia noviciok). Se va lupta cu medicii și administratorii spitalului pentru a vedea rezultatele analizelor de laborator ale soțului ei, va ține conferințe de presă improvizate pe treptele spitalului, să va strecura prin oraș pentru a-i găsi pe medicii germani care sosiseră cu un avion privat de evacuare medicală. Va cere, în repetate rânduri, ca spitalul din Omsk să-i elibereze soțul și să permită ca acesta să fie urcat în avion și dus la Berlin, singura modalitate, după cum știa toată lumea, de a-i salva viața. Și niciodată, niciodată nu-și va pierde controlul emoțiilor.
Timp de două zile, Rusia și întreaga lume au așteptat cu nervozitate să vadă dacă Navalnîi, singura alternativă cât de cât plauzibilă la Vladimir Putin, trăiește sau moare. În schimb, au văzut-o pe Iulia. Această blondă drăguță într-o jachetă de piele neagră, care apăruse întotdeauna în tăcere alături de soțul ei, era brusc singură pe scena mondială, luptând cu întreaga mașinărie represivă a statului rus pentru a-și scoate soțul din ghearele morții. Ceea ce au văzut oamenii i-a uimit. „Rusia este încă o țară sexistă”, spune economistul Serghei Guriev, prieten și fost consilier al lui Navalnîi. „Oamenii cred că o femeie nu este o persoană independentă, mai ales dacă nu lucrează. Prin urmare, ei nu înțeleseseră că Iulia era o persoană independentă. Și apoi au înțeles. Au văzut-o pe Iulia luptând împotriva mașinăriei și câștigând. Cred că multora le-a deschis ochii.”
Este puțin spus. Navalnîia a fost o revelație. Țara a văzut-o trăind cel mai rău moment din viața ei. Și totuși, a fost puternică, a fost stoică, nu s-a prăbușit sub presiune și, prin forța voinței sale și prin puterea iubirii sale, l-a determinat pe balaur să-i elibereze bărbatul. Într-o cultură care înțelege intuitiv răscumpărarea prin suferință, într-o societate care crede că femeile sunt prin natura lor educatoare materne, Navalnîia a fost înțeleasă pe loc. „Este o poveste de proporții biblice”, spune Guriev. Jurnalista Anna Mongayt a adăugat: „Rusia nu a avut niciodată o regină ca Iulia”. Dar a fost mai mult decât un basm. Prin Navalnîia, toate păcatele soțului ei – autoritarismul său vag, înclinația sa de-a se lua la harță cu intelectualitatea liberală moscovită și cu jurnaliștii independenți, flirturile sale din trecut cu naționalismul – au fost brusc șterse cu buretele. „Oamenii care îl plac pe Navalnîi o plac automat pe ea”, spune jurnalistul Serghei Parhomenko, un prieten al cuplului. „Și sunt unii oameni pentru care ea este Navalnîi fără dezavantajele lui Navalnîi: sacrificiul ei de sine, unicitatea ei, opoziția ei față de Putin”.
În timp ce miezul nopții se apropia de Omsk, Aleksei Venediktov, redactor-șef al postului de radio liberal Ecoul Moscovei, a intrat în emisie la Moscova. El i-a precizat Iuliei ce trebuia făcut. „Până când Iulia nu va face o declarație publică, până când nu va face o cerere către guvernul rus pentru a-l transporta pe Aleksei Navalnîi în afara țării”, a spus Venediktov, niciun transfer nu va fi posibil. „Noi așteptăm”. Persoane apropiate de Navalnîi au înțeles că acesta este un mesaj de la Kremlin, transmis prin intermediul lui Venediktov, care nu-și ascunde menținerea unei relații confortabile cu administrația prezidențială, aparent pentru a evita ca postul său să fie închis. Venediktov a spus că, de fapt, a făcut lobby în numele lui Navalnîi pe lângă prietenii săi de la Kremlin, dar că aceștia nu au insistat asupra unui apel public din partea ei. Asta a fost ideea lui. „Eu însumi am spus acest lucru, că asta ar putea-o ajuta și ar avea un efect asupra lui VP, pentru că acest gen de lucruri funcționează asupra lui”, a explicat Venediktov, folosind inițialele lui Putin. Indiferent de asta, a pus-o pe Navalnîia într-o situație imposibilă. „Știi că trebuie să îngenunchezi în fața lui Putin și să ceri ca soțul tău să fie eliberat, dar știi că Aleksei ar prefera să moară decât să îi ceară ceva lui Putin”, explică Albaț, care a ținut legătura cu Navalnîia în timp ce aceasta se afla în Omsk. „Și ăsta este singurul lucru pe care nu-l poți face. Pentru că asta înseamnă a-l trăda pe Aleksei”.
A doua zi, cu avionul din Germania deja la sol în Omsk, Iulia i-a adresat o scrisoare publică lui Putin. „Mă adresez oficial dumneavoastră”, a scris ea, „cu o cerere de permisiune pentru a-l transporta pe Aleksei Anatolievici Navalnîi în Republica Federală Germania”. În câteva ore, ea s-a urcat în avion alături de soțul ei, invizibil pe o targă care era în parte cocon, în parte sicriu. Formularea ei – o cerere mai degrabă decât o pledoarie – nu a trecut neobservată de opoziția rusă. Chiar și în cel mai disperat și vulnerabil moment, ea l-a abordat pe Putin, omul care încerca să-i ucidă soțul, nu printr-o rugă temătoare, ci ca o egală sfidătoare.
În lunile următoare, pe măsură ce Navalnîia și soțul ei au documentat învierea și recuperarea sa pe rețelele de socializare, ei au devenit măsura decenței și a nobilimii pentru milioane de ruși. Au existat meme-uri TikTok ale Iuliei și flash mob-uri Instagram ale Iuliei. Oamenii au început să se întrebe dacă ar fi capabili de un astfel de eroism în condiții atât de dificile – și, bineînțeles, toată lumea își dorea o dragoste ca a lor.
Din cauza a ceea ce este soțul ei, toate acestea au devenit rapid chestiuni politice. Într-o țară care nu a mai avut o primă doamnă de la divorțul lui Putin în 2013, iată o soție de politician care se descurca excelent într-o arenă aproape exclusiv masculină. „Am trăit timp de șapte ani fără o primă doamnă și părea că nu este mare lucru”, a declarat jurnalista Maria Komandnaia în podcastul său. „Am uitat că această instituție există, dar când am văzut-o pe Iulia Navalnîia în toată frumusețea ei, a fost ca și cum s-a aprins o lumină pentru toată lumea: iat-o, Prima Doamnă”. Unii au comparat-o pe Navalnîia cu Michelle Obama. Alții, inevitabil, cu Svetlana Tihanovskaia, care, cu o săptămână înainte ca Navalnîi să fie otrăvit, condusese un val de proteste fără precedent în Belarusul vecin, după ce soțul ei, un activist al opoziției, fusese încarcerat. S-ar putea ca Navalnîia, se întrebau oamenii, să fie Tihanovskaia a Rusiei? Ar putea fi ea nu doar următoarea primă doamnă a Rusiei, ci și următorul lider al acesteia? Iabloko, vechiul partid liberal-democrat în care soțul ei își făcuse „ucenicia”, a anunțat că este dispus să o susțină pe Navalnîia dacă aceasta ar candida pentru Parlament. Chiar și Tihanovskaia a încurajat-o pe Navalnîia „să își înceapă cariera politică”.
Navalnîia a pus capăt rapid speculațiilor. „Cred că este mult mai interesant să fii soția unui politician”, a declarat ea pentru revista rusă Harper’s Bazaar în ianuarie, unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat vreodată. „Apoi, ceea ce fac eu este, într-o anumită măsură, tot politică”.
Iulia Abrosimova s-a născut la Moscova la 24 iulie 1976. Tatăl ei a fost cercetător guvernamental, iar mama ei a lucrat la Gosplan, agenția centrală sovietică de planificare economică. Părinții ei au divorțat când Iulia era în școala primară, iar mama ei s-a căsătorit cu un coleg de la Gosplan. Erau o familie sovietică obișnuită, care locuia într-o mare de blocuri înalte din satul olimpic al Moscovei. Când am întâlnit-o pentru prima dată la începutul anului 2011, Navalnîia mi-a spus că mama și tatăl ei vitreg vorbeau despre economie internațională acasă, ceea ce a determinat-o să se specializeze în acest domeniu la facultate. „Îi cunoșteam pe toți miniștrii guvernului după nume”, a spus ea. „Eram interesată de economie”. Mi-a povestit, de asemenea, cum, în vara anului 1998, într-o stațiune din Turcia, a întâlnit un tânăr avocat pe nume Aleksei Navalnîi. „El a simțit imediat că voi fi soția lui”, a spus ea. Doi ani mai târziu, acest lucru s-a împlinit. Oamenii care o cunosc spun că nu a avut niciodată ambiții profesionale proprii, așa că atunci când s-a născut primul ei copil, Dașa, în 2001, Navalnîia a încetat să mai lucreze și a devenit mamă casnică. În 2008, s-a născut fiul, Zahar. Au fost sarcini foarte dificile, iar cuplul a renunțat la dorința de a avea mai mulți copii.
Albaț l-a întâlnit prima dată pe Navalnîi când cineva l-a adus la seminariile săptămânale pe care ea le conducea pentru tinerii activiști ai opoziției în 2005. Trecuseră șase ani de când Putin urcase la putere și reușise deja să înăbușe disidența în mass-media și să elimine alegerile competitive. La acea vreme, Navalnîi era un avocat imobiliar în curs de recuperare, care abia își făcea loc în politica de opoziție, și avea o figură ușor antipatică. Era înalt, cu umerii încovoiați, stângaci, cu un pic de burtă de bere – „un bărbat-copil”, își amintește un coleg activist. Provenea dintr-o familie simplă dintr-un oraș militar din afara Moscovei – o zonă rurală pentru orice moscovit care se respectă – și era mult mai puțin educat și mai puțin monden decât intelectualitatea din cercurile opoziției. Dar când Albaț l-a văzut la petrecerea de 30 de ani în vara anului 2006, era diferit: o avea pe Iulia cu el. Ea era înaltă și frapantă. Râdea și dansa, dar Albaț a avut sentimentul distinct că îi ținea pe toți la distanță. „Este o regină”, s-a gândit Albaț în sinea ei. „Iar Aleksei dansa în jurul ei ca un cocoș. Și atunci m-am gândit că asta este motivația. Pe lângă ambiția lui personală, trebuie să-i demonstreze constant acestei femei frumoase că este demn de ea”.
Ani de-a rândul, Navalnîia s-a concentrat pe creșterea celor doi copii ai lor, în timp ce soțul ei publica anchete de fraudă despre guvernul rus și companiile de stat. „Pleacă devreme și vine acasă târziu”, mi-a spus Navalnîia în ianuarie 2011. „La început m-a iritat, dar apoi am văzut ce scriu oamenii despre el, despre ce treabă bună face, despre cine ar face-o dacă nu ar fi el.” Este clar că a făcut-o mândră și, evident, îi împărtășea opiniile. La acea vreme, majoritatea oamenilor erau profund apatici față de politică. Consumerismul și creșterea salariilor alimentate de un boom al mărfurilor erau tot ceea ce părea să intereseze pe toată lumea după sărăcia din anii 1980 și 1990. Protestele opoziției atrăgeau cel mult câteva sute de persoane. Indiferența a frustrat-o pe Iulia. „Oamenii întreabă de ce face asta”, mi-a spus ea atunci. „De cele mai multe ori nu sunt interesați, vor doar să meargă la cumpărături. Nu pot să-i judec, dar lucrurile ar fi mult mai bune dacă le-ar păsa”.
Stăteam în bucătăria ei minusculă din apartamentul micuț pe care ea și Navalnîi îl închiriaseră în Marîino, un cartier izolat din Moscova, din clasa medie inferioară. Pe măsură ce Navalnîi și-a intensificat investigațiile privind corupția la cele mai înalte niveluri ale guvernului rus, FSB-ul s-a mutat alături. Agenții au cumpărat un apartament vizavi pentru a putea monitoriza cuplul non-stop. („Vă puteți imagina”, spune Albaț. „Fac dragoste sub ochii FSB-ului!”). Agenții au început să-l urmărească nu doar pe Navalnîi, ci și pe Iulia și pe copiii ei. Acest lucru o deranja, dar a tratat situația cu calm, glumind cu prietenii că, din moment ce FSB-ul îi urmărea fiica, ar putea la fel de bine să o scutească de efort și să o aducă pe Dașa acasă de la școală.
Navalnîia acordă rareori interviuri – și a refuzat să o facă pentru acest reportaj – dar atunci când o face, i se pune întotdeauna o versiune a acestei întrebări: Nu te-ai săturat de această viață? Nu i-ai cerut lui Aleksei să înceteze ceea ce face, de dragul familiei? Este un sentiment înrădăcinat atât în vechea înțelepciune populară rusă, cât și în ideologia bolșevică, conform căruia femeile sunt cele mai temătoare și conservatoare elemente ale societății și că ele nu sunt motorul, ci frânele revoluției, privindu-și cu lacrimi în ochi bărbații de pe baricade. I-am adresat Iuliei o versiune a acestei întrebări în urmă cu un deceniu. „Nu am spus-o niciodată”, mi-a spus ea. „Dacă mi-ar fi frică, mi-ar fi greu să trăiesc cu el”. Când Navalnîi a candidat la funcția de primar al Moscovei în 2013, a dat primul ei interviu televizat și a fost întrebată același lucru. „Cred că mulți oameni se așteaptă ca eu să îi spun asta acasă”, a spus ea, perfect așezată pe marginea canapelei unui studio. „Nu, niciodată în viața mea nu i-am spus așa ceva soțului meu, pentru că înțeleg cu adevărat că nu o face pentru el însuși. O face pentru copiii mei și pentru toți ceilalți, iar el vrea ca viața [în Rusia] să fie mai bună.” De ce nu se oprește de dragul Dașiei și al lui Zahar, a întrebat-o intervievatorul. Evident surprinsă, ea a exclamat: „Pentru că pentru ei se luptă!”
Navalnîia a insistat asupra faptului că principala ei preocupare este frontul intern. „Sarcina mea principală este ca, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă, să nu se schimbe nimic în familia noastră”, a declarat ea în interviul acordat revistei Harper’s Bazaar, „pentru ca copiii să rămână copii, iar casa un cămin”. Dar chiar și găsirea unei a fost o provocare. În urmă cu câțiva ani, soții Navalnîi au decis să se mute într-un apartament mai aproape de birourile FBK. Nimeni nu a vrut să le închirieze vreunul. Cu toate acestea, Navalnîia a muncit din greu pentru a menține un sentiment de normalitate pentru copiii ei în timpul arestărilor tatălui lor și al atacurilor asupra acestuia, pentru a se asigura că au rezultate bune la școală și că sunt bine adaptați. Navalnîia pare să fi reușit în acest sens. Dașa, care a spus clasei sale de grădiniță că slujba tatălui ei era de protestatar, și-a început propriul canal popular pe YouTube și acum este în primul an la Stanford. Zahar, care a crescut auzind în mod constant că tatăl său era pe punctul de a fi ucis, a continuat să se joace la jocul său video atunci când i s-a spus despre otrăvirea lui Navalnîi.
Cu toate acestea, prezentarea Iuliei drept jumătatea intimă și casnică a cuplului este înșelătoare. „Navalnîi, politicianul, este format din două persoane: Iulia și Aleksei”, spune Albaț. „Ea este editorul său șef, citește tot ce scrie înainte de a fi publicat”. Navalnîia este, de asemenea, o cutie de rezonanță crucială. „El se consultă cu Iulia și discută cu ea anumite idei pentru a le formula mai bine”, spune Liubov Sobol, un avocat care a fost unul dintre primii angajați ai lui Navalnîi. Înainte ca Navalnîi să angajeze o secretară de presă, Iulia era cea care se ocupa de blogul său și de conturile de socializare pentru a-i pune la curent pe susținătorii săi atunci când se afla în închisoare. Ea îl îmbrăca pe Navalnîi și era foarte atentă la imaginea pe care acesta și-o croia. De asemenea, ea îl menținea umil. „Este evident că ea îl critică atunci când există ceva pentru care să îl critice”, spune Guriev. „Acest lucru îl forțează pe Aleksei să-și amintească faptul că nu este cea mai grozavă persoană din lume, iar asta este foarte important pentru el”. Mai important, spune Vladimir Așurkov, unul dintre cei mai vechi locotenenți ai lui Navalnîi, „Iulia este stânca pe care stă Aleksei. Ea îi acoperă spatele”.
Iulia este, de asemenea, un observator politic atent și iscusit. „Simte totul cu mare acuitate și îi observă pe toți cei din jurul ei”, spune Albaț. „Sincer, cred că îi place să fie politicianul din umbră”. Navalnîi a glumit cândva spunând că soția sa este chiar mai radicală decât el, dar ea a avut grijă să nu-și facă niciodată cunoscute pozițiile sale în legătură cu singurul subiect care l-a bântuit pe acesta: naționalismul. Apropiații ei spun pur și simplu că opiniile ei se aliniază cu cele ale soțului ei și că acesta din urmă a evoluat și s-a îndepărtat de retorica anti-migranți care a caracterizat primele sale incursiuni în politica publică.
Radicalismul, spun persoanele apropiate ei, se manifestă într-un mod diferit: ea judecă mai aspru caracterul și este mai puțin iertătoare față de fărădelegi. Când un loialist al Kremlinului a postat o fotografie trucată care arăta că Navalnîia avea cetățenie germană (nu are) și apoi i-a prezentat scuze, ea a refuzat să le accepte. „Îți ceri scuze pentru că ești un laș”, a scris ea pe Instagram, unde are peste un milion de urmăritori, și l-a numit „un băiatu’ mamei prea mare”. Când Oleg Kașin, un jurnalist care a fost cândva un apropiat al familiei Navalnîi, a afirmat că tatăl lui Iuliei era de fapt un agent FSB care trăia la Londra, Navalnîi a respins teoria: tatăl ei nu a lucrat niciodată pentru serviciile de securitate. Mai mult, el nu lucra în prezent pentru FSB la Londra, deoarece murise în 1996. Kașin, care recunoaște că incidentul a fost „un eșec jenant”, mi-a spus: „Mi-am cerut scuze de mai multe ori, dar nu cred că aceste scuze sunt binevenite”. La fel ca mulți oameni cu care am vorbit, Kașin crede că ea este sursa conflictelor lui Navalnîi cu alte persoane din opoziția rusă. (Așurkov a confirmat acest lucru. „Este posibil ca ea să judece mai aspru acest tip de oameni”, a spus el, adăugând că și Venediktov intră în această categorie). O sursă care îi cunoaște pe soții Navalnîi de un deceniu mi-a spus: „Ea este liniștită, tăcută, apoi te anihilează cu un singur cuvânt”.
Navalnîi a fost întotdeauna extrem de stăpân pe sine. „Ea este ca o doamnă britanică desăvârșită din romanele clasice”, spune sursa. „Este întotdeauna extrem de politicoasă și prietenoasă, dar nu vei afla niciodată nimic despre ea dacă nu faci parte din cercul ei intim. Vei pleca de acolo cu o impresie plăcută, dar nu-i vei intra niciodată pe sub pielea ei.” Anii de presiune neîncetată din partea Kremlinului au transformat pur și simplu introvertirea ei în oțel. Pe lângă o serie de arestări și condamnări la închisoare, Navalnîi a suferit o arsură chimică severă la ochiul drept în 2017, când un bătăuș, aparent angajat de guvern, i-a stropit fața cu un antiseptic de culoare verde aprins. Apartamentele prietenilor și ale familiei sale au fost percheziționate de autorități de mai multe ori, așa că evită să dezvăluie identitatea prietenilor săi apolitici pentru ca aceștia să evite această soartă. „Experiența a călit-o”, spune Așurkov. „Bineînțeles, s-a schimbat în acești ani”, spune un prieten al Iuliei, care a cerut anonimatul pentru a vorbi sincer despre relația lor. „Lumea s-a împărțit mai clar în alb și negru. Cred că a devenit mai dură și mai hotărâtă”.
În iulie 2013, în timp ce Navalnîi candida la funcția de primar al Moscovei, el se confrunta, de asemenea, cu acuzații penale motivate politic în orașul Kirov. Un vagon de tren plin de jurnaliști și activiști (inclusiv Boris Nemțov, care avea să fie asasinat în fața zidurilor Kremlinului mai puțin de doi ani mai târziu) a pornit în călătoria de o noapte de la Moscova pentru a asculta verdictul. A fost o atmosferă de carnaval și toată lumea, inclusiv Iulia Navalnîi, a stat trează toată noaptea, bând și râzând. Păreau siguri că Kremlinul nu va permite ca un tribunal provincial să îl încarcereze pe Navalnîi în timp ce acesta candida la funcția de primar al capitalei – ceea ce se întâmpla doar cu binecuvântarea Kremlinului. În dimineața următoare, a venit verdictul. Aceasta nu era sentința de 15 zile cu care Navalnîi se obișnuise. Petr Ofițerov, fostul asociat al lui Navalnîi, a fost condamnat la patru ani de închisoare într-o colonie penală. Navalnîi a primit cinci, iar ambii bărbați au fost duși în cătușe. Soția lui Ofițerov a început să plângă și să se agațe de gâtul soțului ei și a trebuit să fie târâtă de către executorii judecătorești. Sobol a plâns. Secretarul de presă al lui Navalnîi a plâns. Bărbații erau în stare de șoc. Doar Navalnîia și-a păstrat calmul. „Nenorociții ăștia nu vor vedea niciodată lacrimile noastre”, a spus ea.
Când Navalnîi a deschis în sfârșit ochii, nu a recunoscut-o. Timp de 18 zile așteptase, fără să știe ce aștepta. Medicii de la spitalul Charité din Berlin i-au spus că nu erau siguri dacă Navalnîi va ieși vreodată din comă și, dacă va ieși, în ce stare va fi. Atât de puțini oameni fuseseră expuși la noviciok și supraviețuiseră, încât pur și simplu nu existau date pe care să se poată baza. Așa că Navalnîia a așteptat. În fiecare zi, venea la spital, aranja pernele soțului ei și aștepta. Vorbea cu el și îi punea cântecele lor, cum ar fi coverul lui Duran Duran de la „Perfect Day”. A venit și a trecut cea de-a 20-a aniversare a căsătoriei lor. Ea a trecut peste fiecare zi împărțind-o în trepte de supraviețuire. „Chiar acum fac asta, iar apoi voi face asta, iar după aceea altceva”, a spus ea despre mentalitatea ei de atunci. „Și apoi, poate mai târziu, îmi voi permite să plâng.” Dar, uneori, lacrimile veneau fără să fie cerute. Dacă acestea picurau în timp ce vorbea la telefon cu o prietenă, se asigura că totul se petrece în surdină. Nimeni nu o auzea plângând – nici confidenții ei, nici oricine altcineva asculta la telefon.
Când medicii l-au scos din comă, se părea că vechiul Navalnîi dispăruse. Acest nou Navalnîi stătea acolo și privea fix. Totul era șters: Iulia, copiii lui, cum să meargă, cum să scrie, ce era o lingură. La un moment dat, a încercat să smulgă fiecare perfuzie care îl ținea în viață, inclusiv tubul de traheostomie care-i ieșea din gaura din gât. Medicii și asistentele au reușit să-l imobilizeze. În cele din urmă, au ajuns și copiii lui Navalnîi. Colegii soțului ei erau deja acolo, la fel și agenții Kremlinului. RT, rețeaua de propagandă finanțată de Kremlin, a anunțat o recompensă pentru oricine se putea strecura în spital și obține o fotografie a liderului opoziției.
Înăuntru, Navalnîi reînvăța cum să fie el însuși. La o lună de la otrăvirea sa, el i-a urat Iuliei la mulți ani cu întârziere printr-o postare pe Instagram. Pentru prima dată, a lăsat deoparte tonul sardonic și a povestit cum o prezență feminină amabilă și veselă a străpuns vălul halucinațiilor sale și l-a tras de partea cealaltă. „Nu mă îndoiesc nicio secundă că acest lucru are o explicație științifică”, a scris el. „Iulia, m-ai salvat. Și lasă-i să pună asta în toate manualele de neurobiologie.”
În toamnă, Navalnîi a fost externat, iar familia s-a mutat în Todtnauberg, un mic sat german de la granița cu Elveția. Au închiriat o casă și l-au înscris pe Zahar la o școală catolică locală. În fiecare dimineață, Navalnîia își ducea fiul la școală și pe soț la fizioterapie. Când se termina ședința, îl lua pe Navalnîi și îl ducea la plimbarea zilnică, o parte esențială a reabilitării sale. Zona, cunoscută pentru izvoarele sale termale și cascadele pitorești, era în mod normal aglomerată de turiști, dar pandemia o lăsase pustie. Navalnîia și soțul ei s-au plimbat pe străzile și pe dealurile din apropiere, vorbind cu animalele de la fermă și glumind despre care dintre ele era preferatul măgarilor. Sătenii, lipsiți de alți vizitatori, i-au tratat pe cei doi soți ca pe niște celebrități.
La jumătatea lunii noiembrie, a sosit Christo Grozev. Lucra pentru Bellingcat, un grup de jurnalism de investigație, și încerca să afle cine a încercat să-l ucidă pe Navalnîi. Grozev începuse să se concentreze asupra unui set de suspecți, așa că a luat legătura cu Navalnîi și s-a oferit să o ajute pe Maria Pevcih, șefa echipei de investigații a FBK, care locuia atunci în Germania, în apropierea familiei Navalnîi, și care făcea cercetări în același scop. Grozev a fost surprins să descopere că soții Navalnîi erau ceea ce păreau a fi pe rețelele de socializare: un cuplu chipeș și vesel, bine dotat cu glume de interior și care se tachinau continuu. Uneori, Navalnîia glumea că soțul ei devenise puțin cam lent de la noviciok. Mesajul lor public era, de asemenea, ceea ce repetau în privat: că, cu un pic mai multă muncă și organizare, va exista în curând o Rusie liberă și democratică, iar Navalnîi va fi președintele ei. „Este un sentiment foarte contagios”, spune Grozev. „Petreci 20 de minute în jurul lui și îl crezi”.
În curând, Grozev și Pevcih au avut o imagine clară a celor care îl otrăviseră pe Navalnîi: o echipă de elită formată din chimiști, medici și agenți care lucrau pentru o unitate specială a FSB. Șeful lor raporta direct șefului FSB, care, la rândul său, îi raporta lui Putin. Grozev și Pevcih au descoperit că această echipă făcuse nu mai puțin de trei încercări de a-l otrăvi pe Navalnîi. Una a mers prost și asasinii au otrăvit-o accidental pe Iulia. Pe 6 iulie, cu doar câteva săptămâni înainte de aterizarea de urgență la Omsk, în timp ce Navalnîi se aflau într-o scurtă vacanță pe malul Mării Baltice, Iulia s-a simțit brusc rău. S-a prăbușit pe o bancă din parc. Nu o durea nimic, dar picioarele nu-i răspundeau la comenzi, ca și cum ar fi încetat să mai funcționeze. „M-am simțit mai rău decât mă simțisem vreodată în viața mea”, a declarat ea pentru Bellingcat. A fost o boală misterioasă, nespecifică, iar până dimineață dispăruse la fel de repede cum apăruse. „Ne-a spus cât de prost se simțea, cum nu reușea nici măcar să-l facă pe Aleksei să creadă că ceva era foarte în neregulă”, spune Grozev despre conversația lor.
La jumătatea lunii decembrie, Navalnîi și Bellingcat au publicat rezultatele investigației lor. Autoritățile ruse au răspuns anunțând că Navalnîi a încălcat eliberarea condiționată pentru o condamnare veche, motivată politic: el nu s-a prezentat personal la ofițerul său de eliberare condiționată în timp ce se afla în Germania, recuperându-se după atentatul Kremlinului împotriva sa. Dacă nu se întorcea în Rusia, ar fi fost declarat fugar de lege. Dacă s-ar fi întors, ar fi fost arestat pentru încălcarea acesteia. Pentru Navalnîi și colegii săi, răspunsul era evident: trebuia să se întoarcă acasă. Grozev s-a întrebat dacă Navalnaîia nu era în secret de acord cu soțul ei, dacă încerca, în privat, să-l descurajeze să se întoarcă. „Dar ea a spus: «Da, ar trebui să se ducă. Există un risc, dar asta este viața lui și acolo ar trebui să fie»”, își amintește Grozev. „A spus că îi era frică, dar nu am văzut asta la ea”. Grozev a încercat să fie optimist și a susținut că poate Kremlinul nu îl va aresta, dar Navalnîia a văzut clar. „Ea a spus: «Cred că nu există nicio șansă ca ei să-l lase să iasă. Va sta în închisoare pentru mult timp»”, își amintește Grozev. „Trebuie să înțelegeți cât de șocantă a fost această conversație. Ea este o persoană cu ochii mari, serioasă și sinceră. Spune aceste lucruri ca și cum ar fi cele mai evidente lucruri de pe pământ.”
În ianuarie, toată lumea se mutase la Freiburg, iar Dașa a sosit pentru a petrece ceva timp cu părinții ei înainte ca aceștia să se întoarcă la Moscova. Echipa lui Navalnîi încheia o investigație privind un palat baroc, de un miliard de dolari, pe care Putin îl deținea la Marea Neagră – care urma să fie publicată atunci când Navalnîi a fost inevitabil arestat. Pe 14 ianuarie, Grozev a organizat o cină de adio pentru echipa sa și a lui Navalnîi. A făcut paste și a servit vin local și gin făcut din ienupăr cules din pădurile din apropiere. Cu câteva nopți mai devreme, Grozev și Navalnîi îl sunaseră pe Konstantin Kudrîavțev, șeful asasinilor FSB, și, într-o conversație de 45 de minute în care Navalnîi s-a dat drept unul dintre superiorii lui Kudrîavțev, l-au convins să explice exact cum a încercat să-l otrăvească pe Navalnîi. Uimiți de norocul lor, au ascultat din nou convorbirea, de data aceasta cu Navalnîia în cameră. În acea seară, în timp ce își sorbeau vinul și ginul, Grozev a oferit o ipoteză: dacă ați putea să vă întoarceți în timp și să-l faceți pe Kudrîavțev să dispară, astfel încât să nu mai trăiască pentru a-l otrăvi pe Navalnîi, ați face-o? Fiecare persoană din jurul mesei a răspuns afirmativ, până când a fost rândul Iuliei să răspundă. Nu, a spus ea. Grozev a rămas uimit. De ce, a întrebat Grozev? „Sunt creștină”, a răspuns ea. „Nu aș face niciodată rău unei persoane”.
A doua zi, Iulia și Aleksei au luat un tren spre Berlin, iar de acolo, pe 17 ianuarie, au plecat spre Moscova. Poliția rusă îi aștepta la controlul pașapoartelor. El și-a sărutat rapid soția, care s-a întors să-și pescuiască pașaportul din poșetă, ca și cum faptul că soțul ei era condus de poliție ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
Când Navalnîi a ajuns la Moscova, observatorii occidentali nu s-au putut abține să nu compare călătoria sa cu cea a lui Vladimir Lenin, care, după un lung exil, a ajuns la Gara Finlanda din Petrograd în aprilie 1917. Paralela părea destul de evidentă: doi bărbați, oricât de diferiți din punct de vedere ideologic, care au încercat să răstoarne un autocrat rus corupt. Era o comparație imperfectă, dar exista o suprapunere pe care cei mai mulți nu au reușit să o observe: soțiile lor. Dacă Navalnîia este, așa cum au supranumit-o unii, prima doamnă a opoziției, Nadejda Krupskaia, soția lui Lenin, a fost prima doamnă a Revoluției Ruse. Aidoma soțului ei, Krupskaia a îndurat greutățile – și pedepsele cu închisoarea – pe care le presupunea opoziția față de un regim opresiv. Și, la fel ca Navalnîia, a avut propriul său cult printre tinerii care au îmbrățișat cauza soțului ei.
Ideea unei prime doamne revoluționare a început și s-a încheiat cu Krupskaia. În următorul secol, primele doamne ale Rusiei au fost de un tipar mult mai tradițional. Iosif Stalin a încercat în mod constant să-și împiedice soția să lucreze și, după o căsnicie tumultoasă, aceasta a murit prin sinucidere în 1932. Stalin nu s-a recăsătorit niciodată. „Indiferent de plăcerile pe care Stalin și le satisfăcea ocazional”, a scris istoricul Stephen Kotkin, „el era căsătorit cu puterea statului sovietic”.
După înlăturarea din 1964 a lui Nikita Hrușciov, care își aducea soția în călătoriile externe pentru a umaniza puterea sovietică, soțiile liderilor sovietici au dispărut complet din ochii publicului. Oamenii știau că Leonid Brejnev a fost căsătorit și a avut copii, dar aici se oprea totul. Nu știau că Viktoria Brejneva și copiii ei au acumulat averi uriașe pe cheltuiala statului, în timp ce sovieticii de rând sufereau deficite tot mai frecvente de bunuri de bază. Nu știau nici că Brejnev și toți locotenenții săi au întreținut mici haremuri cu diamante și blănuri în apartamente mari. Oamenii au descoperit că succesorul lui Brejnev, Iuri Andropov, avea o soție abia când aceasta a apărut la funeraliile sale de stat în 1984.
Vladimir Putin a ajuns la maturitate – și în KGB – în timpul erei Brejnev, iar secretomania în care își înfășoară familia este un ecou clar al acelei perioade. Chiar înainte de a-și anunța divorțul de Ludmila în 2013, Putin era, în esență, singur pe tron. Liudmila era rar văzută în public, cu excepția celor câteva ocazii în care era scoasă la plimbare pentru a sta lângă el, clipind încet. Pe măsură ce-a început să dispară din peisaj, s-au răspândit zvonuri potrivit cărora Putin ar fi trimis-o la o mănăstire. Alte zvonuri spuneau că Putin se cuplase cu Alina Kabaeva, o fostă gimnastă olimpică care era cu trei decenii mai tânără decât el și cu care se presupune că ar avea mai mulți copii. În 2008, ziarul care a publicat aceste zvonuri a fost forțat să se închidă. În acel an, un reporter l-a întrebat pe Putin despre Kabaeva la o conferință de presă comună cu prietenul său Silvio Berlusconi, pe atunci prim-ministru al Italiei. „În ceea ce ați spus nu există niciun cuvânt de adevăr”, a replicat Putin. „Întotdeauna am reacționat negativ față de cei care, cu nasurile lor mucalite și cu fanteziile lor erotice, dau târcoale vieții altora”. Știind cu câtă ferocitate își păzea prietenul său viața personală, Berlusconi și-a transformat mâinile în pistoale și a tras jucăuș cu ele spre reporterul ofensator.
În 2015, mai multe publicații au relatat că una dintre cele două fiice ale lui Putin, care poartă numele de Ekaterina Tihonova, a supravegheat un fond de 2 miliarde de dolari finanțat de unii dintre cei mai apropiați asociați ai tatălui său. A fost pentru prima dată când cineva a văzut cum arată una dintre fiicele lui Putin ca adult – sau i-a aflat numele. Kremlinul a negat imediat informațiile și a pedepsit singura publicație rusă care a tipărit povestea. (În toamna anului 2020, Kremlinul a oferit mai multe dezmințiri stânjenitoare atunci când Proekt, o publicație online independentă, a dezvăluit presupusa existență a unei alte fiice – una care semăna în mod straniu cu Putin – dintr-o relație veche de zeci de ani cu o fostă femeie de serviciu care a devenit acționar al gigantului Rossiya Bank).
Când a fost întrebat despre Tihonova la o conferință de presă din 2015, Putin a spus: „Am citit despre Ekaterina Tihonova și despre alte presupuse rude ale mele pe internet”. Apoi s-a înfuriat. „Nu discut niciodată întrebări referitoare la familia mea…. Nu am vorbit niciodată despre unde lucrează fiicele mele și ce fac din cauza multor considerente diferite, inclusiv de securitate.” Fidel antrenamentului său în KGB, Putin și-a văzut familia ca pe un potențial punct de presiune, o slăbiciune care ar putea fi exploatată, mai degrabă decât un motiv de mândrie. În 2019, când a fost întrebat din nou despre ele, s-a referit la fiicele sale ca fiind „o femeie” și „a doua tot femeie”.
Navalnîi s-a năpustit. Comentariul, a spus el, „arată că nu vom auzi niciodată nici măcar un singur cuvânt de adevăr din partea acestor oameni, deoarece ei mint chiar și atunci când ai crede că este prea jenant să mintă, deoarece, în esență, își renegă proprii copii”. A fost un punct de contrast deliberat: spre deosebire de Putin, Navalnîi a fost transparent privind familia sa. Toată lumea știa cum arată, deoarece Navalnîi posta constant poze cu ei pe Instagram și se mândrea în mod evident cu copiii săi. Oriunde se ducea Navalnîi, Iulia era acolo, ținându-l de mână sau șoptindu-i intim la ureche. Ea era cu el la fiecare eveniment social, la fiecare protest. Când Navalnîi a candidat la funcția de primar al Moscovei și Iulia a ținut un discurs la mitingul organizat cu două zile înainte de vot, a ținut să compare familia ei cu cea a lui Putin. „Am ieșit aici pentru a spune că, dacă cei de la putere văd familiile ca pe o slăbiciune, se înșală”, a declarat ea. „Familia este punctul forte al oricărei persoane normale, mai ales al oricărui politician adevărat”.
Strategia lui Navalnîi era de a fi opusul lui Putin în toate, inclusiv în acest caz.
Este, de asemenea, o abordare după model occidental, unde soția sau soțul este o componentă-cheie a imaginii unui lider politic. „Ei încalcă tradiția a ceea ce ar trebui să fie familia unui politician rus: oameni care sunt preocupați de ceea ce poartă, de mașina în care se află, de câte gărzi de corp au”, spune regizoarea Vera Kricevskaia, care este prietenă cu ei.
„Politica în Rusia este despre bani. Este o afacere”. Expunându-și public căsnicia, Navalnîi a făcut ca brandul său să nu fie despre bani și putere, ci despre onestitate, precum și despre optimism, dragoste și curaj. Recent, el a transformat vechiul slogan al opoziției „Rusia va fi liberă” în ceva mai puțin abstract: „Rusia va fi fericită”. Pentru un anumit segment al populației, acesta este un mesaj puternic, mai ales pe fondul unei represiuni accelerate și brutale din partea statului. Imaginea Iuliei, spune Kricevskaia, este aceea a „unei femei care a învins frica”.
Iulia Navalnîia continuă să respingă apelurile de a deveni politician în locul soțului ei, așa cum a făcut-o în 2013, când, pentru un scurt și oribil moment, părea că acesta va merge la închisoare pentru cinci ani. De data aceea, mii de moscoviți au inundat străzile, cerând eliberarea sa, iar Kremlinul s-a conformat. De data aceasta, zeci de mii de oameni din întreaga Rusie au cerut același lucru – iar Kremlinul a arestat alte mii de oameni. Navalnîia a ieșit de două ori alături de ei și de două ori a fost arestată. A treia oară, autoritățile s-au abținut. Susținătorii soțului ei au înconjurat-o și au început să-i scandeze numele: „Iulia! Iulia! Iulia!” Ea și-a dus mâinile la piept și s-a înclinat, emoționată, dar copleșită de atenția lor. Acesta nu era rolul ei. În 2013, cu puțin timp înainte ca soțul ei să fie condamnat, a fost întrebată într-un interviu dacă îl vedea pe soțul ei ca următorul președinte al Rusiei și pe ea ca primă doamnă. „Da, îl văd ca președinte”, a răspuns ea. „Nu mă văd ca primă doamnă. Mă văd ca soția lui, indiferent cine este el”. >>
