Regimul politic rusesc a avut nevoie de 30 de ani pentru a degenera dintr-o democrație electorală într-o dictatură personalistă. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Textul publicat în Novaia Gazeta.Europa are la bază discursul lui Grigori Golosov – expert în științe politice – susținut la conferința „Realitățile rusești 2022: politică, economie, societate civilă”, organizată de canalul Telegram „Despre țară și lume” cu sprijinul Fundației și Memorialului Andrei Saharov.
De la pragmatism la dictatură
<< Ceea ce s-a întâmplat în Rusia la 24 februarie 2022 este foarte bine ilustrat de ideea exprimată de autorii clasici, potrivit căreia cel mai mare rău din această lume este banal în sursa sa. Această tragedie își are într-adevăr rădăcinile în rutină, în ceea ce discursul politic rusesc cataloghează uneori drept pragmatism.
Ce a vrut Vladimir Putin să obțină [prin invadarea Ucrainei]? A vrut un război rapid și victorios, nu la fel de lipsit de victime ca în 2014, dar similar în ceea ce privește punerea în aplicare. „Oamenii politicoși” (numiți și „omuleții verzi”, termen folosit pentru a descrie soldații ruși mascați care au participat la ocuparea Crimeei – nota traducătorului), trebuiau să defileze prin Kiev, în timp ce rușii trebuiau să își deschidă televizoarele pentru a vedea că tot ceea ce făcea Putin era un succes. Acest triumf avea să îl conducă pe Vladimir Putin spre alte alegeri prezidențiale în 2024 pe o notă înaltă.
Această logică nu are nimic patologic în ea, este cu adevărat pragmatică și se încadrează complet în tot ceea ce se întâmplă în țările ale căror regimuri politice sunt similare cu cel rusesc. Acest regim se numește dictatură personalistă. Principala sa problemă este că liderul devine încet-încet tot mai izolat de societate și de clasa conducătoare și mai devreme sau mai târziu este obligat să facă greșeli fatale. Este exact ceea ce am văzut la 24 februarie.
Lumea modernă observă patru tipuri principale de autoritarism: monarhia, regimul militar, regimul de partid și dictatura personalistă. Să spunem câteva cuvinte despre motivul pentru care Rusia nu se încadrează în primele trei.
Opțiunea monarhiei poate fi respinsă imediat din motive evidente (puterea în aceste regimuri este, în mod normal, moștenită – n.r.). Rusia poate fi descrisă ca o monarhie doar într-un sens foarte metaforic.
Se speculează adesea că regimul politic al Rusiei este o dictatură a așa-numiților siloviki (funcționari de securitate și de aplicare a legii – nota traducătorului), ceea ce ar însemna că regimul politic se încadrează în categoria militară. Eu cred că este greșit. Vladimir Putin provine într-adevăr din mediul siloviki. Îi cunoaștem trecutul profesional. Însă el a încheiat această parte a carierei sale cu mult timp în urmă, devenind un politician de carieră la începutul anilor 1990. A păstrat unele relații personale din acele vremuri pe care încă le apreciază, unii dintre cei mai de încredere complici ai săi provin din acest mediu. Cu toate acestea, nicio facțiune siloviki nu conduce Rusia ca o corporație.
Dacă ne uităm mai atent la relațiile dintre Putin și diversele structuri de putere din Rusia, vom vedea că acestea se bazează pe aceleași fundamente care au fost puse în anii ’90 sub conducerea lui Boris Elțîn. Pe de o parte, oficialii siloviki de rang înalt sunt adânc încorporați în clasa conducătoare, astfel încât pierd orice inițiativă strategică și nevoia de a acționa, deoarece status quo-ul actual le este în general convenabil. Pe de altă parte, și acest lucru a fost foarte clar vizibil în timpul lui Elțîn și în primii ani de putere ai lui Putin, structurile de putere sunt profund fragmentate, se află în competiție și nu au încredere unele în altele, este foarte dificil să își coordoneze activitățile pentru a-și promova propria agendă.
Cu alte cuvinte, structurile de putere sunt controlate de liderul autoritar.
Rusia nu are nici regim de partid. Rusia Unită [partidul de guvernământ] servește ca instrument electoral și de control legislativ, nimic mai mult. Rolul său nu prevede nicio independență în regimul politic rusesc. Este, de asemenea, crucial să ne amintim, deoarece atunci când se emit opinii potrivit cărora Rusia are acum un regim fascist, [trebuie să înțelegem] că acest regim nu ar trebui să fie doar mobilizator, ci și unul de partid.
Nici un sistem de mobilizare politică nu poate fi construit fără o organizație care să aibă multe filiale locale. Un partid politic joacă cel mai frecvent acest rol în regimurile fasciste. Cu toate acestea, Rusia Unită funcționează doar ca un departament al aparatului administrației de stat.
Modalități de degenerare
O trăsătură importantă a dictaturii personaliste a Rusiei constă în originile sale de copil al democrației electorale imperfecte din anii 1990. Aceste regimuri prezintă, de obicei, o traiectorie evolutivă diferită și apar ca urmare a degenerării altor regimuri autoritare.
O monarhie poate decădea într-o dictatură personalistă atunci când monarhul devine arbitrar în guvernarea sa. Cu toate acestea, în mod normal, nu este așa: monarhii sunt mai degrabă limitați în acțiunile lor și nu sunt omnipotenți. Uneori vedem câte un nebun ocazional care crede că este mai presus de toate regulile, dar acești monarhi își sfârșesc de obicei viața într-un mod foarte tragic. Monarhiile au un nivel de rezistență destul de ridicat împotriva acestui arbitrar.
Regimurile militare retrogradează mai des în dictaturi personaliste, dar atunci când un anumit șef militar de rang înalt contemplă viitorul acțiunilor sale, ar trebui să ia în considerare faptul că nu este singurul conducător. Întotdeauna există și alții la comandă care au propriile resurse politice și cărora le poate displăcea degradarea ce are loc sub ochii lor.
Regimurile de partid sunt văzute ca fiind cele mai organizate și structurate dintre toate regimurile autoritare. Știința [politică] a dovedit de mult timp că, cu cât este mai înalt caracterul organizat și structurat al unui regim autoritar, cu atât mai mari sunt șansele sale de a supraviețui mult timp, pe de o parte, și de a avea un final relativ uman pentru liderul regimului, pe de altă parte. Putem vedea acest lucru dacă ne întoarcem la experiența istorică recentă a Rusiei. De exemplu, [fostul lider sovietic] Nikita Hrușciov a fost înlăturat de la putere printr-o decizie a partidului, ceea ce ar fi fost imposibil într-o dictatură personalistă.
Cu toate acestea, regimurile de partid pot, de asemenea, să se deterioreze într-o dictatură. De exemplu, regimul lui Nicolae Ceaușescu în România: el a redus rolul partidului politic aflat la putere la o simplă recuzită de scenă. Cu toate acestea, dispariția păguboasă a lui Ceaușescu arată că nu este traiectoria optimă dezvoltarea unui regim de partid nici măcar pentru dictatorul însuși.
Actuala dictatură personalistă din Rusia a apărut în circumstanțe unice: deteriorarea unui regim democratic electoral. Aceasta ne permite să identificăm mai multe caracteristici pe care le putem atribui acestui regim.
Pentru a descrie aceste trăsături, vom folosi termenul de „instituționalizare”, pe care îl vom considera ca fiind funcționarea organizată și ordonată a regimului politic, care se manifestă prin existența unor reguli care îi ghidează pe principalii actori politici.
Orice regim autoritar este mai instituționalizat decât o dictatură personalistă. Dar înseamnă oare că nu există instituționalizare în astfel de regimuri? Nu neapărat.
O dictatură personalistă poate funcționa pe baza anumitor reguli și convenții informale care stipulează ce le poate face conducătorul-șef complicilor săi și ce nu le poate face. Acest nivel de instituționalizare informală a fost prezent în Rusia la începutul anilor 2000. În primele sale mandate prezidențiale, Vladimir Putin a fost destul de puternic limitat în arbitrariul său de necesitatea de a onora acordurile cu diverse figuri politice și economice.
Pe de o parte, în Rusia au existat multe critici puternice cu privire la puterea oligarhilor. Într-adevăr, nu este nimic grozav într-o guvernare oligarhică. Cu toate acestea, interacțiunile dintre Putin și oligarhi au fost cele care au așezat o parte destul de importantă a sistemului informal de conducere care ghida regimul rus. Pe de altă parte, partea electorală a regimului rus a jucat, de asemenea, un rol important la începutul anilor 2000.
Dacă Putin nu ar fi reușit să demonstreze în 2000 capacitatea sa de a câștiga alegerile, care erau încă relativ corecte la acea vreme, și dacă nu ar fi reușit să demonstreze în 2004 că poate repeta acest succes, poziția sa în vârful piramidei puterii din Rusia ar fi fost foarte diferită. Datorită acestor victorii [electorale], o mare parte a clasei conducătoare din Rusia a crezut că Putin este cel care poate câștiga alegerile pentru ea. A fost crucial.
Etapele ulterioare ale evoluției regimului politic rusesc arată că acesta s-a deteriorat în mod constant în ambii parametri de instituționalizare.
În ciuda faptului că regulile au continuat să fie respectate și în perioada în care Dmitri Medvedev a fost președinte, chiar dacă nu au fost la fel de eficiente ca înainte de 2008, simplul fapt că Vladimir Putin a ales calea constituțională și a predat puterea unei alte persoane, chiar dacă în mod formal, a favorizat o situație în care a trebuit să interacționeze cu Medvedev și oamenii săi în conformitate cu anumite reguli.
Abia după ce Putin a revenit în fotoliul prezidențial în 2012, toate regulile tipice acestui regim au fost rapid tăiate una după alta.
În același timp, instituțiile electorale au devenit caduce: după alegerile din 2011-2012, procedurile de vot din Rusia s-au transformat tot mai mult în ficțiune. Aceasta nu înseamnă, totuși, că Kremlinul nu mai era interesat de alegeri: probabil că 2024 este încă perceput [ca o provocare] și multe lucruri care se întâmplă acum în Rusia ar trebui analizate ținând cont de faptul că, potențial, vor fi alegeri în 2024. Cu toate acestea, deocamdată autoritățile sunt sigure că ar putea să falsifice rezultatele votului, oricare ar fi ele, ceea ce înseamnă că Putin va deveni din nou președinte, orice s-ar întâmpla.
Tocmai așa s-a transformat regimul politic rus într-o dictatură personalistă în toată regula, prin dezinstituționalizare. În ciuda faptului că dictaturile sunt cel mai răspândit tip de regimuri autoritare din lume, nu toate fac greșeli de aceeași amploare ca cele făcute de Vladimir Putin la începutul anului 2022. Natura gargantuescă a acestui pas greșit este în mare măsură legată de traiectoria evolutivă unică a regimului rus.
La putere până la o lovitură de stat
[Vestea bună este că:] va fi foarte greu să se instaleze o altă dictatură personalistă în locul celei actuale în Rusia. În ciuda faptului că Vladimir Putin s-a bucurat de circumstanțe favorabile la începutul anilor 2000, i-a luat mult timp pentru a-și consolida puterea. Întrucât am convenit anterior că Rusia nu este o monarhie, Putin nu va putea să predea resursele puterii prin principii ereditare, mai ales dacă luăm în considerare anumite caracteristici ale rudelor apropiate ale lui Putin.
Un regim de partid în viitor pentru sistemul politic al Rusiei este exclus din start, și asta pentru că ar trebui să existe eforturi de a crea un partid care să realizeze o tranziție spre un asemenea regim. Este imposibil, dacă puterea lui Putin se menține așa cum este, pentru că puterea ar trebui să fie împărțită cu partidul de guvernământ și acest lucru ar trebui să se facă în mod sistematic, la toate nivelurile de guvernare. În primul rând, este foarte dificil. În al doilea rând, este o sarcină foarte periculoasă pentru orice dictator, pe care nimeni nu o va accepta de bună voie, mai ales dacă există și alte opțiuni pe masă. Iar cealaltă opțiune de pe masă este ușoară în acest caz: Putin crede că își poate menține controlul asupra puterii în forma sa actuală încă o vreme.
Există două opțiuni pentru un regim militar în Rusia. Una dintre ele este ascensiunea la putere a unui regim militar consolidat sau ceea ce se numește o juntă. Cuvântul juntă are conotații peiorative care datează de la evaluările propagandei sovietice asupra lui Augusto Pinochet în anii 1970. Cu toate acestea, acest cuvânt înseamnă pur și simplu „reuniune” sau „comitet” și se referă în mod direct la faptul că un regim militar consolidat pe termen lung poate funcționa doar pe baza unui consens între diferitele structuri de putere.
Având în vedere fragmentarea profundă dintre grupurile de putere din Rusia, este foarte puțin probabil ca un astfel de regim să se poată instaura. Este practic imposibil să se pună la cale un complot similar celui al lui Pinochet, care a reușit să atragă aproape toate ramurile militare și ale structurilor de putere, cu excepția regimentului prezidențial, pentru a-l răsturna pe președintele chilian Salvador Allende.
Cea de-a doua posibilitate de instaurare a unui regim militar în Rusia se bazează pe ideea că unul dintre grupurile din structura de putere se va opune în forță lui Putin.
Acesta este cel mai probabil scenariu, dar trebuie să realizăm că va fi foarte dureros pentru țară. Aceste lovituri de stat sunt în mod normal urmate de contra lovituri de stat, iar regimurile militare care apar în urma lor sunt foarte instabile.
Să nu supraestimăm rolul noilor structuri de cvasi-putere, cum ar fi grupurile conduse de Evgheni Prigojin sau Ramzan Kadîrov, într-o potențială transformare în forță a regimului rusesc. Aceste structuri nu sunt nici pe departe apropiate de Ministerul de Interne rus, de Serviciul Federal de Securitate sau de Forțele Armate în ceea ce privește numărul de resurse de care dispun. Cel puțin deocamdată.
Din cauza faptului că structurile de putere rusești sunt profund fragmentate, singurul pericol pe care îl pot reprezenta aceste noi grupuri constă în predispoziția lor ridicată la acțiuni cu risc ridicat și cu grad scăzut de coordonare. În cazul unei faze conflictuale acute în cadrul mecanismului structurilor de putere, capacitatea de a lua inițiativa și de a fi obraznici este cea care poate conferi un anumit avantaj grupurilor conduse de Prigojin sau Kadîrov. Cu toate acestea, în general, acești actori sunt mult prea slabi acum pentru a-i lua în serios.
Susținătorii democrației din clasa conducătoare
Dintre toate regimurile autoritare, cele militare au mai multe șanse de a evolua ulterior spre democrație. Și asta nu pentru că militarii sunt oameni atât de democratici în sufletul lor. Ci din cauza faptului că nu pot stabili un mecanism stabil de putere, se luptă constant între ei și, la un moment dat, ajung la concluzia că, în loc să se certe și să se ucidă constant între ei, este mai bine să transfere puterea către politicienii civili.
Democrația oferă instrumentele care le permit să facă acest lucru, reușind în același timp să târguiască unele privilegii, grațieri sau amnistii pentru cei care au comis anumite infracțiuni în circumstanțele acestor regimuri schimbătoare.
Cele mai multe evoluții democratice din lume nu au loc pentru că oamenii aflați la putere se transformă brusc în fani ai democrației sau chiar pentru că populațiile devin brusc dornice de democrație. Masele nu luptă pentru democrație: în primul rând, se opun celor de care s-au săturat și care îi deranjează și, în al doilea rând, luptă pentru a atinge obiective mai specifice. Democratizările motivate ideologic sunt mai degrabă rare.
În același timp, uneori au loc și democratizări dictate de interesele vitale ale clasei conducătoare. Problema actuală a democratizării [„elitelor”] din Rusia se regăsește, în mod firesc, în faptul că niciunul dintre grupurile existente în elitele rusești nu este interesat de aceasta. Lipsa de interes este legată în mare măsură de ideea că aceste grupuri nu sunt încă pe deplin dezamăgite de capacitatea lui Putin de a rezolva chiar situația pe care a creat-o. Cei care sunt siguri că Putin le-a adus probleme în viață prin deciziile sale din 2022 cred că, până la urmă, el ar putea fi cel care să le rezolve.
Mai mult, aceste speranțe sunt susținute de frumoasele „bonusuri” care pot cădea în mâinile segmentului economic al clasei conducătoare în urma exodului afacerilor străine din Rusia. Această mișcare a dus la un număr mare de active de sine stătătoare care pot fi divizate convenabil fără mari injecții de capital.
Prin urmare, chiar dacă s-ar putea să nu ne placă elitele actuale ale Rusiei, sentimentele și acțiunile lor sunt cele care vor determina ce anume se va întâmpla în Rusia în viitor. >>
NESARA, conspirația financiară care îi mulge de bani pe adepții QAnon
