Unul dintre cele mai cunoscute romane rusești din secolul XX a revenit pe marele ecran. Dificil de transpus în film (observatorii mai mistici vorbesc chiar despre un blestem), „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov a primit o nouă ecranizare, reinterpretat acum de regizorul ruso-american Michael Lockșin.
Noua ecranizare îi are în rolurile principale pe Evgheni Țîganov și Iulia Snigir și în distribuție pe actorul german August Diehl (maiorul de Gestapo Dieter Hellstrom din „Inglourious Basterds” al lui Quentin Tarantino) în rolul personajului demonic al poveștii, Woland.
Meduza trece în revistă controversele legate de regizor și finanțarea filmului, istoria cinematografică a cărții și adaptarea lui Lockșin.
Controversa politică
„Maestrul și Margareta”, în regia lui Michael Lockșin, are o medie impresionantă de 7,9/10 cu peste 43.000 de recenzii pe KinoPoisk și conduce box office-ul rusesc în prima săptămână de la lansare, după ce a câștigat 57,3 milioane de ruble (640.000 de dolari) în prima zi de proiecție, dar regizorul și-a făcut dușmani înainte ca filmul său să vândă vreun bilet. Tot soiul de „patrioți” îl denunță pe Lockșin ca fiind rusofob, trădător și un neoliberal care ponegrește neînfricata poliție secretă sovietică. Ei îl numesc ipocrit, de asemenea, în lumina faptului că această nouă adaptare a celebrului roman al lui Bulgakov a fost realizată (în 2021, înainte de invazia pe scară largă din Ucraina) cu 800 de milioane de ruble (8,9 milioane de dolari) de la Fundația Cinematografică a Rusiei, principala agenție de finanțare a statului pentru industria cinematografică națională.
Lockșin, care în prezent locuiește în Statele Unite, a refuzat să răspundă la întrebările Meduza privind reacțiile din Rusia, spunând că nu este încă pregătit să comenteze situația. Pe Telegram, canalele pro-război au distribuit capturi de ecran ale unor postări pe Facebook, care acum sunt ascunse celor care nu sunt prieteni, în care Lockșin a distribuit reportaje independente despre războiul din Ucraina, a scris că a făcut donații unor organizații ucrainene, a avertizat că generațiile viitoare de ruși vor plăti reparații pentru „tragedia pe care au provocat-o Ucrainei” și a comparat regimul Putin cu nazismul din Germania.
Propagandistul de stat Tigran Keosaian a pledat pentru acuzații penale împotriva lui Lockșin, în timp ce Trofim Tatarenkov, prezentator la radioul rusesc de stat Sputnik (care recunoaște că nici măcar nu a văzut filmul lui Lockșin), l-a numit pe cineast „gunoi” și și-a amintit cu drag cum erau împușcați astfel de „dușmani ai poporului” în perioada stalinistă.
Adaptări anterioare
În mai 2016, poetul și criticul literar Lev Oborin a scris un eseu pentru Meduza în care a răspuns la mai multe „întrebări pe care ți-e prea rușine să le pui” despre „Maestrul și Margareta” lui Bulgakov, inclusiv la cea mai rușinoasă dintre toate: pot să renunț la carte și să mă uit la o versiune cinematografică în schimb? Răspunsul scurt este: da, puteți sări peste carte. De fapt, dacă nu sunteți student sau ostatic, puteți sări și peste filme. Dar, dacă tot ați întrebat, există cel puțin două adaptări anterioare pentru marele ecran ale „Maestrului și Margareta” despre care merită să știți.
Cea mai apreciată versiune, cel puțin până acum, a fost filmul de 207 minute al lui Iuri Kara, realizat la mijlocul anilor 1990, dar lansat abia în august 2011. Între timp, în 2005, Vladimir Bortko a creat o miniserie pentru televiziunea rusă care a fost criticată pentru distribuția inegală și efectele speciale de proastă calitate. Din nefericire pentru Bortko, cele 10 episoade au atras comparații profund nefavorabile cu îndrăgita sa adaptare din 1988 a romanului „Inimă de câine” de Bulgakov.
Este, de asemenea, tentantă o comparație între miniseria lui Bortko și adaptarea lui Kara – în special modul în care cei doi au portretizat una dintre cele mai scandaloase scene din roman din punct de vedere vizual: Marele bal al lui satan. Filmată aproape un deceniu mai târziu și realizată pentru televiziune, secvența din serialul lui Bortko „pare aproape puritană” în comparație cu filmul lui Kara, a remarcat Lev Oborin. În termeni cruzi de nuditate și violență, această evaluare este greu de contestat.
Deci, este adaptarea lui Lockșin mai bună?
Lui Anton Dolin (un important critic de film rus, cunoscut de utilizatorii ocazionali de internet ca fiind intervievatorul care l-a provocat pe Ridley Scott să spună: „Domnule, du-te dracului. Du-te dracului. Vă mulțumesc foarte mult. Du-te dracului, du-te dracului!”) i-a plăcut destul de mult adaptarea lui Lockșin. Într-o recenzie publicată de Meduza, Dolin scrie că filmul „reușește să păstreze acuitatea sursei originale, care ironizează puterea sovietică, și în același timp oferă spectatorului o perspectivă inovatoare asupra unui text clasic”.
Dolin laudă „înfloriturile hollywoodiene” ale lui Lockșin și capacitatea sa de-a jongla cu „incompatibilitatea de gen și intonație” a cărții, care a afectat interpretările din trecut. Noua adaptare aduce un „element de circ” poveștii fără a sacrifica „rigiditatea” scenariului, spune Dolin, în timp ce, de asemenea, „condensează vastitatea romanului lui Bulgakov într-o narațiune coerentă și clară”.
Filmul lui Lockșin își ia unele libertăți față de textul lui Bulgakov. De exemplu, în roman, personajul Maestrului nu apare până la mijlocul cărții, lăsându-l pe cititor să se întrebe care-i legătura cu titlul. În noul film, însă, intriga principală aparține poveștii de dragoste dintre Margareta Nikolaevna (soția nefericită a unui funcționar sovietic) și un scriitor pe care ea îl numește Maestrul. Potrivit scenariului lui Lockșin (pe care l-a scris împreună cu Roman Kantor), narațiunea secundară care implică procesul lui Pilat împotriva lui Iisus este o piesă în cadrul poveștii scrisă de Maestru și retrasă din producție de cenzura sovietică după premiera sa. (Într-un act de autenticitate fără precedent în cinematografia rusă modernă, scenele din Ierusalim, care cuprind aproximativ 10 minute din film, sunt interpretate în aramaică și latină). Între timp, toate aventurile din Moscova în care sunt implicați Woland și anturajul său sunt prezentate ca fiind produsul imaginației Maestrului, care își pierde încet-încet mințile sub persecuția statului.
După cum a susținut Lockșin în comentariile de promovare a filmului, Dolin spune că romanul lui Bulgakov se bucură de o relevanță sporită în Rusia contemporană, iar noul film face din călăii NKVD niște răufăcători amenințători, prezentând în același timp personaje și mai revoltătoare din elitele sovietice, a căror conformitate și ipocrizie au făcut posibilă instaurarea regimului stalinist.
Dolin laudă decizia de a-l distribui pe August Diehl în rolul lui Woland, misteriosul străin a cărui vizită la Moscova declanșează intriga din roman. Woland al lui Diehl „este o adevărată descoperire”, scrie Dolin. Actorul german interpretează personajul ca pe „un domn în negru infernal de sarcastic” care seamănă mai mult cu satana „decât cu înțelepții grijulii și triști din diversele interpretări rusești ale aceluiași personaj”.
Un străin înspăimântător ca o caricatură, cu un accent german înfiorător, Woland se dovedește a fi creația minții rănite a scriitorului, alter ego-ul său, scrie Dolin. Cenzura și persecuția cu care se confruntă personajul în film sunt o „reproducere înfiorătoare” a unor mecanisme care rezonează mai mult cu Rusia putinistă decât cu cea stalinistă, susține Dolin, subliniind unele replici care fac cu ochiul cu îndrăzneală realităților din zilele noastre, inclusiv aluzii la Crimeea, producția de petrol și paradele militare.
Adaptarea lui Lockșin prezintă, de asemenea, o versiune fantastică a Moscovei care amintește de desenele vizionare ale artiștilor din cadrul Studiourilor superioare de artă și tehnică, care au înflorit în anii 1920 înainte de-a se prăbuși sub stalinism. În acest univers, Moscova a finalizat Palatul Sovietelor, modificând linia orizontului într-un final delirant care înfățișează orașul în flăcări. Această scenă, în special, a supărat mai mulți propagandiști de stat.
Dolin remarcă faptul că Margareta este absentă din poveste o mare parte din film, dar reapare în actul final ca eroină în propriul arc narativ. În scenele de vrăjitoare și apoi de regină, intențiile lui Lockșin și semnificația titlului romanului devin în sfârșit clare, spune Dolin:
„Nu imaginația scriitorului este cea care transformă realitatea sumbră, ci exclusiv emoția care este capabilă să te înalțe la ceruri, să ardă orașe și să pedepsească sau să ierte cu simpla forță a gândului. În cele din urmă, filmul lui Lockșin nu este despre satana, nici despre Moscova, nici despre Pilat și nici despre totalitarism, cenzură sau creativitate, ci despre iubire. Doar ea singură face o persoană invizibilă și liberă.”
