O aniversare sumbră. O cale mai bună de urmat

Sursa: Pixabay

În ciuda eșecurilor din Irak și Afganistan, Occidentul va trebui din nou să se implice. Continuarea în același mod nu funcționează și se va întoarce împotriva noastră

Acum un an, existau motive să credem că președintele Joe Biden era pe punctul de a obține o mare victorie geopolitică, atrăgând Israelul și Arabia Saudită într-un acord de normalizare economică și strategică, care ar fi putut schimba jocul în Orientul Mijlociu. Totul s-a prăbușit, iar cel mai recent dezastru este Iranul, care săptămâna trecută a lansat aproape 200 de rachete balistice în Israel

Lumea se pregătește acum pentru contraatacul Israelului, chiar prudenta administrație americană spunând că va lucra cu Israelul pentru a se asigura că este sever. Se pare că poate fi la mijloc și un pic de teatru, dar clar este faptul că regiunea se află acum în beznă, lumea întreagă e pe marginea prăpastiei și este ușor să te apuce disperarea. Totuși, există o cale pozitivă de urmat dacă există și voință.

Adevărata dată de reținut nu este atât 7 octombrie – când Hamas a invadat Israelul, a masacrat 1.200 de persoane, iar toate astea au declanșat războiul – ci 6 noiembrie, a doua zi după alegerile prezidențiale din Statele Unite. În acea zi, conducerea SUA va fi eliberată de constrângerile politice și ar putea găsi curajul de a avansa o schimbare de paradigmă.

În primul rând, să analizăm ce s-a întâmplat recent.

Un acord între Israel și Arabia Saudită ar fi fost o soluție avantajoasă pentru ambele părți, poate în special pentru Israel—o țară mică cu ambiții uriașe, al cărei venit pe cap de locuitor în 2022 a depășit venitul Germaniei, Franței și Marii Britanii și care este un lider mondial în inovațiile tehnologice și atragerea capitalului de risc. Israelul credea că problema palestiniană este sub control și aștepta cu nerăbdare un parteneriat strategic cu cea mai importantă economie din Orientul Mijlociu arab.

Arabia Saudită, al doilea mare producător de petrol din lume, ar fi obținut în sfârșit reabilitarea—un lucru semnificativ, având în vedere că a fost responsabilă pentru majoritatea teroriștilor din 11 septembrie, a umplut Europa cu predicatori wahhabi fanatici, l-a ucis pe comentatorul de la Washington Post, Jamal Khashoggi, în Turcia, d eun secol își împovărează populația cu o monarhie coruptă și decenii la rând s-a jucat cu absurdități precum negarea dreptului femeilor de a conduce mașina și interzicerea cinematografelor.

În schimb, masacrul comis de Hamas (și răpirea a aproximativ 250 de ostatici) a determinat Israelul să contraatace, iar efortul său de a îndepărta Hamas de la putere în teritoriu se crede că a dus la moartea a peste 40.000 de oameni (poate o treime dintre aceștia fiind militanți). IDF (Forțele de Apărare ale Israelului) este acum prins într-o insurgență în Gaza, zonă care a fost complet distrusă. Pe 8 octombrie, Hezbollah, un alt grup proxy susținut de Iran, a început să atace Israelul dinspre Liban – cu rachete, proiectile și drone, strămutând aproximativ 60.000 de israelieni. În această săptămână, după ce a asasinat majoritatea liderilor Hezbollah, Israelul a lansat o invazie terestră în sudul Libanului.

În aproape toată această perioadă, miliția houthi din Yemen a atacat vasele comerciale care se îndreptau spre Canalul Suez, obstrucționând o treime din traficul global de containere și afectând grav veniturile în valută forte ale Egiptului. Acum, Israelul a început să lanseze atacuri aeriene asupra principalelor porturi și stații electrice ale rebelilor houthi, dar gruparea nu este descurajată, trimițând „luptători” în Siria, unde aceștia plănuiesc să atace Israelul și, posibil, să destabilizeze Iordania, un aliat occidental.

În Occident, Israel a fost supus unei critici intense. Curtea Penală Internațională amenință cu mandate de arestare la adresa liderilor săi, Curtea Internațională de Justiție a declarat că prezența sa în Cisiordania este ilegală, progresiștii protestează împotriva sa în campusuri, iar dacă nu ar fi fost veto-ul Statelor Unite, Israel s-ar fi confruntat cu embargouri asupra armelor și cu sancțiuni economice. Moody’s i-a retrogradat recent ratingul, care de la unui odată de top a ajuns la Baa1, pe același nivel cu al Bulgariei.

Așadar, 7 octombrie nu a fost o zi proastă pentru liderul Hamas, Yahya Sinwar (deși nu suntem chiar siguri că este în viață)! Dar pentru non-teroriști, inclusiv pentru oricine este preocupat de palestinieni, este o aniversare sumbră care aduce cu sine temeri de război și mai amplu. Dacă răspunsul Israelului față de Iran este suficient de puternic, un război masiv între cele două țări ar putea atrage și distrage SUA într-o măsură care ar tenta China să acționeze împotriva Taiwanului și pe Putin să extindă războiul din Ucraina către alte țări.

Începe să sune ca un scenariu plauzibil pentru Al Treilea Război Mondial. Dar, în ciuda capcanelor, a unei largi game de cinici la conducere, a proștilor aflați în funcții cheie și a unor fani fanatici bine înfipți, poate că cel mai mult seamănă cu Primul Război Mondial. În locul Triplei Antante și al Puterilor Centrale, avem NATO împotriva „Axei Rezistenței” a Iranului cu China și Rusia. Gaza este văzută ca Serbia, cu Sinwar jucând rolul prostului Gavrilo Princip, naționalistul sârb care a declanșat Marele Război prin asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand.

Prima pagină a ediției Domenica del Corriere. Ziarul italian reproduce un desen de Achille Beltrame, care îl înfățișează pe Gavrilo Princip ucigându-l pe arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, la Sarajevo

Aș dori totuși să trec la lecțiile celuilalt război global.

Al Doilea Război Mondial a fost, de asemenea, unul dintre cele mai joase momente ale civilizației umane, fiind provocat de fanatici care, în mod inevitabil, au abătut devastarea asupra lor și a poporului lor. Totuși, la capătul său au rezultat și unele binefaceri, acestea din urmă facilitate fiind de munca unor oameni raționali și rezonabili.

Războiul a slăbit puterile coloniale, conducând la o decolonizare masivă. A dat naștere instituțiilor globale precum Națiunile Unite și Fondul Monetar Internațional. A lansat la apă o lungă eră de pace și prosperitate în Europa, susținută de NATO, facilitată de Planul Marshall și conducând, în cele din urmă, la formarea Uniunii Europene. A stimulat progrese științifice și tehnologice semnificative. Și, în cele din urmă, atrocitățile Holocaustului au determinat un angajament reînnoit față de drepturile omului, culminând cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția împotriva Genocidului, ambele din 1948 (același an în care a fost fondat Israelul—de asemenea, legat de război).

Așadar, în loc să ne afundăm în annus horribilis care a fost, ar putea fi mai util să ne gândim cum să pivotăm spre soluții. Și am câteva propuneri.

Războiul din Gaza trebuie să se termine. Dar nu se poate aștepta ca Israelul să lase la putere Hamas, organizație a cărei forță militară a fost decimată.

Primul în chestiune este oribilul guvern al Israelului, care trebuie să înțeleagă că doar Autoritatea Palestiniană ce-și are baza în Cisiordania poate conduce Gaza în locul Hamas — o cale pe care acesta a blocat-o. Hamas trebuie forțat să predea conducerea unei Autorități Palestiniene reînnoite, condusă de o figură credibilă (Mohammed Dahlan este un candidat). Liderilor Hamas, care au supraviețuit, ar trebui să le fie oferit exilul în schimbul ostaticilor, la cererea Ligii Arabe. Occidentul ar trebui să facă din orice asistență acordată Hamas o infracțiune internațională majoră — inclusiv din partea Qatarului și Turciei.

Palestinienii trebuie să primească din partea Israelului o perspectivă de libertate și să înceapă un proces de soluționare cu două state, deschizând calea către un acord Israel-Arabia Saudită.

Aceasta va necesita un fond masiv de reconstrucție, în valoare de zeci de miliarde de dolari și va trebui să fie strict supravegheat, deoarece palestinienii au fost irational de corupți.

Dar există un preț de plătit pentru o greșeală atât de uriașă precum a fost aceea de a-i permite Hamas-ului să se dezvolte. Temerile Israelului de atacuri dintr-un stat bazat în Cisiordania sunt justificate, așa că va trebui să fie complet demilitarizat pentru o perioadă lungă de timp. În plus, nu are sens repetarea negocierilor interminabile din trecut. Israelul nu va preda niciodată jumătate din Ierusalim sub control de securitate al altcuiva, nici nu le va permite descendenților refugiaților să imigreze. Pentru a-i convinge pe palestinieni să accepte acest lucru, nu li se va mai cere să semneze acorduri de încheiere a revendicărilor. E suficient să trăiască într-o pace reticentă și să fie dezarmați. Iar în schimbul sacrificiului său, Israelul obține în sfârșit acordul de pace cu Arabia Saudită.

Trebuie să existe toleranță zero pentru proiectul jihadist al Iranului.

Acordul de pace Israel-Arabia Saudită răspunde haosului jihadist al Iranului. Regimul teocratic criminal iranian ar trebui să primească o ofertă de tipul „take-it-or-leave it”, din partea Occidentului, sperăm sprijinită de națiunile sunite moderate: să-și încheie programul nuclear și să predea materialul fisionabil, să înceteze tot sprijinul pentru grupurile proxy din regiune și să desființeze programul său de rachete cu rază lungă. Altfel, va fi atacat, începând cu o blocadă a porturilor sale, daune țintite instalațiilor sale petroliere și distrugerea totală a facilităților sale nucleare. De asemenea, va exista un sprijin semnificativ, inclusiv suport material, pentru grupurile de opoziție din țară și din străinătate.

Libanul trebuie reparat.

Acest stat eșuat este o problemă globală regională și nu mai poate fi tratat doar ca o problemă israeliană. Lumea trebuie să ceară ca statul Liban să-și controleze teritoriul, ceea ce înseamnă implementarea Rezoluțiilor 1559 și 1701 ale Consiliului de Securitate al ONU, la care Libanul a fost de acord. Faptul de a-i permite Hezbollah-ului să folosească mare parte din Liban ca pe un teren de joacă al ororilor este unul dintre cele mai absurde aspecte ale ordinii actuale. Dacă lumea nu vrea ca Israelul să ocupe mare parte din țară și să elimine această problemă, comunitatea internațională trebuie să ajute Libanul sau să trimită o forță de menținere a păcii internaționale cu o autoritate mult mai puternică decât operațiunea actuală UNIFIL. De asemenea, va fi nevoie de un pachet masiv de ajutor—mare parte din acesta fiind deja parcat și așteaptă în Arabia Saudită — pentru a reporni economia țării. După aceea ar trebui storși Houthi din Yemen.

Multe din acest plan vor fi văzute ca un ajutor pentru Israel, iar acest lucru este greu de acceptat, având în vedere că prim-ministrul Benjamin Netanyahu este toxic atât pe plan intern, cât și internațional, un escroc și un conspiraționist în mod credibil acuzat că încearcă să prelungească războiul pentru manevrele sale politice. Așadar, pentru el, acest trandafir trebuie să aibă un spin: în schimbul acestui restart grandios și al riscurilor pe care le implică, Israelul ar trebui să fie obligat să-și înghețe imediat proiectul calamitos de colonizare din Cisiordania și să adopte o politică de toleranță zero față de coloniile ilegale și de coloniștii radicali care îi chinuie pe palestinieni.

Este, de fapt, în interesul extrem al Israelului să se separe de Cisiordania, chiar dacă susținătorii săi de dreapta sunt prea tulburați pentru a înțelege acest lucru (citiți analiza completă AICI). Cu excepția cazului în care sunt puși cu spatele la zid, continuarea colonizării va transforma Israelul într-un stat binational care nu poate fi numit democratic. Este o ciudățenie a situației că cea mai mare prostie a Israelului rezidă în coloniile din Cisiordania și nu în brutalitatea din Gaza.

Nimic din toate acestea nu va fi ușor și există tentația de a sta departe de ele. Acest lucru este cu atât mai adevărat după eșecurile din Irak și Afganistan. Dar este nevoie de un al treilea efort, iar acesta are sens. Occidentului nu-i va mai merge cu business as usual. Orbirea voinței, auto-flagelarea fără sens, autocontrolul obsesiv și lașitatea s-ar putea întoarce împotrivă cu consecințe foarte grave.

Annus Horribilis – un an de la măcelul din 7 octombrie