Părinții mei s-au născut în România. Vorbesc limba, am locuit în țară timp de patru ani și am vizitat-o de nenumărate ori. Mă simt profund legat de acest loc, de oameni, de cultură și de istorie. Totuși, nu sunt cetățean român și, în mod esențial, nu sunt român. Această distanță poate însemna că îmi scapă anumite nuanțe. Dar poate aduce și claritate.
În deceniile ]n care am coordonat, la Associated Press, acoperirea jurnalistică privitoare la peste 100 de țări din Europa, Africa și Orientul Mijlociu am văzut ce face societățile diferite, dar și ceea ce este similar. Și pot spune următorul lucru: în aproape fiecare societate, 30 până la 40 la sută din populație se simte înstrăinată de sistem și frustrată de viața pe care o duce.
Unii sunt frustrați de corupție sau stagnare. Alții se simt înstrăinați de modernitate, multiculturalism sau pur și simplu de erodarea ierarhiilor tradiționale. Mulți pur și simplu se simt neputincioși în propriile vieți. Sunt furioși — uneori pe bună dreptate, alteori nu — și caută refugiu în ultranaționalism, teorii ale conspirației și apartenență tribală. Este un haos de nemulțumiri și mizantropie, unit nu de o ideologie coerentă, ci de o amărăciune comună.
Atunci când o singură forță politică reușește să consolideze acest vot — așa cum a făcut George Simion în România, duminică — poate de partea sa câștiga o pluralitate într-un câmp deschis. Simion a atins limita maximă a celor nemulțumiți. Dar ceea ce contează acum nu este că a câștigat primul tur. Asta e zgomot. Singurul lucru care contează este dacă toți ceilalți — majoritatea — se pot uni împotriva lui în turul doi. Pentru că dacă nu o vor face, România va urma calea pe care au mers deja multe alte țări în ultimii ani — către iliberalism, izolare și rușine națională.
De aceea, primul tur din 4 mai nu este un mandat pentru Simion, ci un test pentru români.
Există trei motive pentru care cei 60% rămași s-ar putea să nu se unească — și toate sunt periculoase.
- Fatalismul. După un rezultat puternic în primul tur, mass-media tinde adesea să-l încoroneze pe liderul din sondaje ca fiind inevitabil. Dar asta e o reacție psihologică, nu matematică. Oamenii, chiar și cei sofisticați, pot cădea în capcana gândirii de tipul „oricum va câștiga”. Iar apoi, retrăgându-se, îl ajută tocmai să câștige. Unii chiar sar în barca lui pentru a sprijini „învingătorul”. Așa se prăbușește democrația: nu cu o explozie, ci cu un oftat de resemnare.
- Politica meschină. Vedem deja asta în refuzul lui Crin Antonescu, din Partidul Național Liberal, de a-l susține pe contracandidatul lui Simion din turul doi, independentul Nicușor Dan. Această decizie — motivată poate de orgoliu, poate de un calcul greșit — nu este doar meschină. Este nesăbuită. Este un moment care cere maturitate, chiar sacrificiu. Tot ce putem spera este că Antonescu își va recalcula poziția, sau că susținătorii lui îl vor ignora și vor vota candidatul cel mai bine plasat pentru a opri extremismul.
- Personalitatea. Simion este carismatic. Vorbește clar. Oferă răspunsuri simple la probleme complicate. Niciunul dintre aceste răspunsuri nu rezistă unei analize serioase, dar într-o eră saturată de media, în care rețelele sociale domină discursul, simplitatea poate fi seducătoare. Chiar și oameni din afara tribului său ideologic — oameni educați, profesioniști urbani, indeciși — pot fi atrași de atitudinea sa de „alfa”. Asta ar putea fi suficient pentru a mai câștiga încă 5–10% din voturi.
Este esențial de înțeles acest lucru, deoarece Simion face parte integrantă din atacul asupra democrației dus de dreapta iliberală — atac desfășurat în numele democrației.
Cum este posibil așa ceva? Întrucât în agora noastră metaforică circulă două versiuni ale democrației. Una este democrația liberală, în care guvernarea este limitată de un sistem ce garantează drepturile individuale și ale minorităților, o gamă de libertăți, inclusiv libertatea de exprimare, de întrunire și de protest, precum și de centre de putere concurente în legislativ și în justiție. Cealaltă, reprezentată spre nenorocirea umanității de către președintele Donald Trump în Statele Unite, este o dictatură a celui care câștigă alegerile.
Să nu existe dubii: fie că o declară deschis sau nu, Simion face parte din această cabală. Membrii ei — de la Viktor Orbán în Ungaria la Marine Le Pen în Franța — își trag forța din deziluzia față de globalizare, din folosirea identității ca armă și din prăbușirea încrederii în instituțiile democratice tradiționale.
Acest tip de politică insistă că, întrucât reprezintă „poporul,” are dreptul să facă orice: să rescrie regulile, să reducă la tăcere vocile critice, să demonizeze minoritățile și să redefinească realitatea însăși. În numele „demnității naționale,” lideri precum Vladimir Putin (ales și el odinioară) și Recep Tayyip Erdoğan, în Turcia, și-au deformat societățile, au distrus instituțiile civile și au dezlănțuit valuri de divizare și ură.
Simion vorbește aceeași limbă. Vorbește despre puritate. Despre „valori românești”. Despre redobândirea controlului. Dar o Românie condusă de Simion s-ar trezi în derivă — poate încă tolerată la Washington, unde Trump i-ar aplauda probabil ascensiunea, dar tot mai marginalizată în Europa. Uniunea Europeană nu este doar un club. Este principalul partener comercial al României și sursa sa vitală de sprijin financiar.
Înstrăinarea de acest parcurs ar smulge România de pe drumul democrației și al alinierii sale occidentale și ar întrepta-o către un loc mult mai întunecat. Simion pretinde că susține NATO, dar se opune ajutorului militar pentru Ucraina, minimalizează amenințarea rusă și are interdicție de intrare în Ucraina din cauza activităților sale anti-ucrainene. Critică Uniunea Europeană și valorile sale liberale și, cel mai probabil, s-ar alinia cu autocrații aleși de pe scena globală.
Există însă și riscuri interne. Ascensiunea lui Simion ar reprezenta o amenințare reală pentru minoritățile etnice din România, în special pentru comunitățile maghiară și romă. Minoritatea maghiară din Transilvania este numeroasă și activă politic. Relațiile dintre București și Budapesta au fost tensionate de-a lungul timpului, iar un guvern de extremă dreaptă în oricare dintre cele două capitale ar putea ușor inflama tensiunile naționaliste. Romii, între timp, sunt deja printre cele mai vulnerabile și marginalizate populații din Europa. Un guvern obsedat de puritate etnică și de „valori tradiționale” nu le-ar oferi probabil nici justiție, nici incluziune, nici oportunități. Istoria ne arată ce se întâmplă când devine politică de stat transformarea minorităților în țap ispășitor.
Unii or fi sperând dacă va fi ales Simion va fi ținut în frâu de sistemul politic românesc. Dar acesta este un pariu periculos.
În România, președinția are un rol hibrid — nu pur ceremonial, ca în Germania, nu complet executiv, ca în Statele Unite, și nici un sistem clar de co-executiv, ca în Franța. Funcționează prin nuanță, coordonare și norme informale. Tocmai de aceea este deosebit de vulnerabilă în fața cuiva care respinge normele și forțează limitele.
Un președinte Simion ar putea bloca cu ușurință guvernarea prin conflicte cu Parlamentul. Ar putea încerca să-l dizolve. Ar putea apela direct la stradă. Ar putea împinge limitele — așa cum fac întotdeauna populiștii — până când sistemul se rupe. Iar dacă urmează violențe, cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, consecințele ar putea fi dezastruoase, în timp ce el va da vina pe alții și va încerca să concentreze puterea în mâinile președinției. Asta a făcut Erdoğan, cu succes.
Vestea bună este că există precedent pentru înfrângerea extremei drepte, prin unitate.
În Franța, la fiecare alegeri prezidențiale din 2002 încoace, partidele principale — de stânga și de dreapta — s-au unit pentru a-i bloca pe cei doi Le Pen. Și a funcționat. În 2020, americanii l-au învins la limită pe Trump formând o coaliție largă. În 2024, acea coaliție s-a destrămat, iar rezultatul a fost o revenire la disfuncționalitate și declin democratic. În Israel, chiar și partide cu diferențe ideologice profunde și-au pus deoparte disputele și au format un guvern care l-a înlăturat pe Benjamin Netanyahu în 2021; nu a durat, dar a demonstrat că se poate.
În România, logica este și mai clară. Nu există un alt candidat semnificativ de extremă dreapta care să îi fure voturi lui Simion. Cei 60% rămași trebuie doar să se unească. Nu pentru totdeauna, ci doar pentru un scrutin. Iar apoi trebuie să se concentreze pe a face schimbări. Pentru că românii nu sunt nebuni că își doresc schimbare. Corupția persistă. Avuția s-a distribuit inegal. Mulți politicieni sunt mediocri sau preocupați doar de propriul interes.
Dar nimic din toate acestea nu justifică faptul de a da foc la casă. Simion nu este soluția. El este combustibilul.
Am ajuns în România pentru prima dată la doar câteva săptămâni după revoluția din 1989. Rafturile erau goale. Nu vorbesc metaforic — erau goale la propriu: magazinele nu aveau nimic. Spiritul oamenilor fusese frânt de un regim construit pe minciună, supraveghere și frică. Copiii erau învățați să-și trădeze părinții. Țara fusese decuplată de lume, nu pentru ani, ci pentru decenii.
Și rezultatul nu a fost „demnitate națională”. A fost disperare, izolare și întuneric.
În ultimii 30 de ani, România a făcut progrese extraordinare. Greșelile au fost multe și aranjamentele balcanice au creat neîncredere, dar țara este mai liberă, mai prosperă, mai deschisă și mai respectată decât în orice alt moment din istoria sa modernă.
A nega acest lucru nu înseamnă „demnitate națională”. Este, în cel mai bun caz, ignoranță, iar în cel mai rău, prostie.
Știați că? Cele mai multe progrese ale civilizației au venit de la „elite”
