O victorie istorică la București, dar care deschide un drum greu pentru PNL, USR PLUS și Klaus Iohannis

Odată cu victoria dreptei la alegerile locale din București și, mai precis, cu a acelui candidat și a acelor partide cu cea mai clară aplecare spre reforma politică și administrativă se încheie un ciclu negru de 12 ani. El a început cu Sorin Oprescu și, până la un moment dat, părea că nu se va mai încheia odată cu Gabriela Firea.

Fără a ne aventura acum în prognoze super-optimiste despre cum vor arăta următorii patru ani sub Nicușor Dan, trebuie totuși reținut exemplul unuia dintre cele mai mari municipii din România, Cluj-Napoca.

Orașul cu prima stradă SMART de azi, cu autobuze electrice, în curând și cu metrou, nu a fost nici el o lumină perpetuă în materie de opțiuni inteligente făcute de electorat și oferte decente din partea politicului. Timp de 12 ani, sub primitivul extremist Gheorghe Funar, clujenii optaseră, ca hipnotizați, să se sufoce la foc mic și cu răbdare ardelenească într-un oraș pe zi ce trece mai gri, tot mai anost și pistruiat înșelător cu tricolorul pe care Funar îl pictase/plantase, cu tupeu, peste tot – de la pavele, la pubele, stâlpi, etc.

Dar 12 ani au fost și pentru clujeni prea mult. La fel cum, iată, 12 ani de mizerie s-au dovedit până la urmă îndeajuns și pentru conaționalii lor bucureșteni.

Ce a urmat la Cluj-Napoca, știm acum prea bine. Odată executat chiuretajul electoral, orașul a renăscut, sub Emil Boc, cu o viteză uluitoare. Azi, alături de Oradea, dă ora exactă în materie de administrație, dezvoltare urbană, atragere de fonduri europene și investitori străini, încurajare a antreprenoriatului și capitalului autohton.

Aceste premise sunt, începând de duminică seară, mai palpabile ca oricând, în istoria sa post-decembristă, și pentru București. Potențialul uriaș al acestui oraș, fără egal la nivelul României, este limpede pentru orice ochi minim format, motiv pentru care pe umerii noului primar general și ai partidelor care l-au susținut în campania electorală presiunea de a livra devine uriașă.

Dincolo de asta, rezultatul bătăliei pentru Primăria Generală a Municipiului București oferă prilejul de a mai adăuga o serie de observații:

• Votul pentru Nicușor Dan a fost probabil cel mai informat dintre voturile acordate unui candidat la funcția de primar. Aici, marele merit este chiar al candidatului, care le-a oferit bucureștenilor, cu încăpățânare, un orizont generos de timp în care să-l cunoască. Mai mult de un deceniu, locuitorii Capitalei au avut ocazia să afle cam tot ce se poate afla despre un politician care cere votul. I-au putut afla și analiza interesul pentru viitorul orașului când era ativist civic și au mai avut ocazia asta atunci când a canddiat, fără succes, la funcția pe care și-a adjudecat-o duminică seară. A fost suficient timp să iasă din dulap toți scheleții imaginari sau reali, au avut răgazul de a-l vedea cum reacționează în cele mai variate ipostaze, iar cine a ținut morțiș să-i cerceteze inclusiv poznele din fragedă pruncie nu se poate plânge că nu a avut ca aliat timpul. Intențiile politice ale lui Nicușor Dan fusesră evidente sau ușor de descifrat cu suficientă vreme înainte chiar și de prima sa candidatură. (Un profil în multe privințe similar e cel al liberalului Ciprian Ciucu, candidatul comun al PNL și USR PLUS la Sectorul 6).
• Votul pentru Nicușor Dan e printre puținele voturi aruncate în direcția unui candidat doar în disperare și după multe lămâi consumate în prealabil. De data asta, cine a vrut să voteze mai puțin cu gândul la apă caldă, trafic, poluare și mai mult cu gândul la a izgoni PSD-ul din București, a avut la dispoziție și o a doua variantă – Traian Băsescu.
• În fine, alegerea lui Nicușor Dan a fost una dintre cele mai limpezi dovezi că la alegerile locale persoana candidatului și proiectul cântăresc într-adevăr greu. S-a văzut deja de la începutul lui 2020 că înseși partidele care l-au sprijinit – PNL și USR PLUS – au înțeles perfect acest lucru, dovadă încolonarea discplinată, chiar dacă inițial cu noduri în gât, în spatele unui independent.

Din punct de vedere politic, așa cum s-a încheiat ciclul de 12 ani al primarilor-impostori promovați de PSD, așa a și continuat seria înfrângerilor-mamut suferite de acest partid după marșul imperial de la parlamentarele din 2016.

După europarlamentare, căderea Guvernului Dăncilă și victoria lui Klaus Iohannis la prezidențiale, succesul dreptei la PMB consolidează trendul ascendent al partidei reformiste, iar asta într-un context național și internațional cum nu se poate mai delicat.

Din acest punct de vedere, este de așteptat ca localele de la Capitală să aibă reverberații la parlamentarele programate în decembrie. Cu puțin peste două luni înaintea acestui ultim examen esențial pentru viitorul României, PSD își vede accentuată deriva în care l-a aruncat mafiotizarea partidului, pactul cu clanurile interlope și înțelegerile subterane ale unora de la vârf cu exponenții autoritarismului în lume – Rusia, China, Turcia.

Dacă vor avea prezență de spirit, cei mai răsăriți dintre analiștii din PSD ori de pe orbita sa vor trage probabil un mare semnal de alarmă și din faptul că eșecul Gabrielei Firea este cu atât mai malign cu cât el survine în condițiile de pluș ale desfășurării alegerilor într-un singur tur și, mai mult, în condițiile în care dreapta îi făcuse cadou împărțirea votului, prin existența nu a unui singur ci a doi candidați. Intrarea în joc a lui Traian Băsescu, pentru care, inițial, social-democrații au avut de ce să-i mulțumească fostului președinte, nu a făcut, în final, decât să pună într-o lumină și mai clară aspectul cadaveric al PSD; și să o umilească o dată în plus pe Gabriela Firea.

Înfrângerea Gabrielei Firea are, desigur, meritul de a amâna intrarea PSD în vârtejul luptelor interne pentru putere, motiv pentru care duminică seara Ciolacu & friends cu un ochi rând, iar cu unul plâng. Însă riscul unui recul de zile mari și chiar al unei minime atomizări a partidului nu a fost depășit pentru că pericolul nu venea doar dintr-o eventuală sfârtecare a liderilor PSD între ei, prin relansarea luptei pentru șefia formațiunii. Dacă e să ne raportăm doar la ceea ce s-a putut observa până la 27 septembrie, pot fi reținute divorțul de PSD al lui Robert Negoiță și grupării sale, dar și jena unor candidați social-democrați din țară de a mai face paradă în campanie cu sigla partidului. În fine, cu un Victor Ponta care visează la funcția supremă în stat, în 2024, care și-a cristalizat un partid și care nu are de ce să nu se apuce de pescuit prin apele tulburi din PSD, următoarea perioadă nu se anunță lipsită de griji.

Marele PSD poate deveni mic, așa cum, în ciuda icoanelor cu care s-a pozat prin biserici, și Gabriela Firea a fost asemuită, pe final de campanie, cu Elena Caușescu, nu cu Fecioara Maria.

Însă pentru ca un astfel de scenariu să facă pasul decisiv spre realitate, victoria la București a PNL și USR PLUS, prin intermediul lui Nicușor Dan, nu va fi suficientă. Cele două grupări politice au în față sarcini care se vor dovedi cel puțin la fel de delicate pe cum a fost recucerirea redutei bucureștene.

Nivelarea asperităților dintre PNL și USR PLUS, în eventualitatea unei guvernări comune după palamentare, nu va fi nicidecum un efort lipsit de incidente. Dar obstacole majore apar chiar și până la eventualul start al unui asemenea demers. Iar cel mai mare dintre ele este voința politică în acest sens și conștientizarea, inclusiv pe palierele inferioare ale celor două tabere, că fără așa ceva victoriile de ieri și de azi se vor scutura de substanță precum copacii de frunze, toamna.

Apoi, deloc de neglijat, rămâne de văzut cum se va produce armonizarea dintre USR și PLUS, doi vectori politici între care relațiile sunt încă departe de dimensiunea idilică pe care ne-o arată în perioada campaniilor electorale.

Ultimul lucru de care are nevoie România este o guvernare de tip CDR, mai ales pe fondul pandemiei, în care dușmăniile meschine i-a făcut pe toți să uite de marele inamic. Iar marele inamic nu a ratat ocazia și și-a umplut rapid burta. După doar un ciclu electoral, visul frumos s-a destrămat rapid, iar nenorocirea pesedistă care i-a urmat se poate spune că a avut ecouri până în zi de azi.

Iar acestea nu sunt griji exagerate și nici senzații tari a căror manifestare ar fi putut aștepta măcar să treacă ziua marii victorii. Nu, pentru că, în politica românească cel puțin, gravele greșeli făcute în trecut au darul nefast de a se repeta fără să clipească.

Alegerile locale pentru București a fost ele însele victima acestei „tradiții”: dreapta a avut, din nou, doi candidați. La Constanța, de pildă, situația a fost chiar mai gravă decât la București, căci acolo nu a fost vorba de otrava injectată de variabila rătăcită, numită PMP, ci chiar de PNL și USR PLUS.

E drept, la Capitală filmul a fost cu happy end, dar foarte ușor s-ar fi putut solda cu opusul.

Nicușor Dan a câștigat alegerile pentru bucureșteni, pentru PNL și pentru USR PLUS. Dar pe umerii lui Ludovic Orban, Dan Barna, Dacian Cioloș și Klaus Iohanis apasă o datorie care nu va putea fi răscumpărată altfel decât prin dovezi de înțelepciune de care politica românească de până acum a fost, din păcate, străină.

Primarii disperării