O zi din viața unui dizident rus. Moartea lui Navalnîi trădează asemănătile dintre gulagul lui Putin și gulagul lui Stalin

La fel ca Navalnîi, ar fi putut rămâne în exil în străinătate – a trăit în America ani buni și este totodată cetățean britanic. (Guvernul britanic a declarat că nu va încerca să obțină eliberarea sa printr-un schimb de deținuți.) Și, la fel ca Navalnîi, a ales să se întoarcă în Rusia, atras de chemarea sa ca intelectual rus și refuzul de a-și lăsa țara să fie definită de Vladimir Putin. Pe 5 aprilie 2022 – la puțin peste o lună de la startul invaziei ruse în Ucraina – s-a întors la Moscova. Până în acel moment, Putin deja transformase în infracțiune referirea la „operațiunea militară specială” ca la război, fiind cu atât mai puțin psobil să o critici. Cu toate acestea, Kara-Murza a denunțat-o deschis drept un război de agresiune.

Kara-Murza a primit 25 de ani – o pedeapsă mult mai severă decât cea acordată, în medie, pentru omucidere

La o săptămână după întoarcerea sa, a fost arestat în fața casei din Moscova și acuzat de răspândire de „știri false” despre război. Susținerea sa pentru Legea Magnițki – o lege americană care permite impunerea de sancțiuni împotriva persoanelor implicate în corupție și încălcări ale drepturilor omului – l-a făcut trădător în ochii Kremlinului. (Legea poartă numele lui Sergei Magnițki, un avocat care a descoperit o fraudă de 230 de milioane de dolari și care a murit în închisoare în 2009, fiindu-i refuzat tratamentul medical urgent.) Procesul său pentru trădare a avut loc cu ușile închise deoarece presupunea ceea ce Kremlinul consideră „secrete de stat”.

Kara-Murza a primit 25 de ani de închisoare – o pedeapsă mult mai gravă decât media acordată, în general, pentru omucidere. (Sentința a fost pronunțată de Serghei Podoprigorov, același judecător care îl închisese pe Magnițki și a fost sancționat în numele lui Magnițki.) Este cea mai lungă pedeapsă executată în prezent de un deținut politic în Rusia. Din celula sa de închisoare, Navalnîi a numit sentința o „răzbunare pentru faptul că [Kara-Murza] nu a murit”.

La 26 ianuarie acest an, Kara-Murza a fost transferat la o colonie penală și mai aspră, aflată nu departe de mers cu mașina, diferențiată de cea anterioară printr-o singură cifră (IK-7). Această măsură a fost luată, au declarat oficialii, din cauza unei „încălcări administrative severe” comise de Kara-Murza: nu a auzit semnalul de trezire, pe care el afirmă că nu îl primise niciodată.

Kara-Murza are voie să scrie și să primească scrisori, dar îi este permis doar un pix timp de 90 de minute în fiecare zi. I-am scris după dispariția sa bruscă din IK-6. „Mă întrebați despre semnificația transferului meu”, a răspuns Kara-Murza. „Semnificația unui transfer este transferul în sine. Una dintre principalele caracteristici ale vieții în închisoare este imprevizibilitatea constantă, nesiguranța și incertitudinea nu doar cu privire la ziua de mâine, ci chiar și la această seară”.

Alexander Soljenițîn, scriitorul laureat cu Premiul Nobel, identificase acest tip de pedeapsă ca o inovație specific sovietică, a spus Kara-Murza. „Know-how-ul sovietic era să smulgi constant o persoană, să-i ordoni ‘afară, cu lucrurile cu tot’ fără nicio avertizare… În momentul în care începi să te obișnuiești și să te adaptezi la un loc, trebuie să iei totul de la capăt”.

Kara-Murza este aproape complet izolat de lumea exterioară. De când a ajuns în închisoare, i s-a acordat doar o singură convorbire telefonică de 15 minute cu copiii săi (cinci minute per copil). Izolarea completă înseamnă că până și o vizită de la procuror îi poate ridica moralul.

În afara zumzetului difuzoarelor, singurele surse externe de stimulare mentală ale lui Kara-Murza sunt scrisorile și cărțile din biblioteca închisorii. Dar îi este greu să citească. „Îți pierzi concentrarea foarte repede, gândurile fug. Citești o pagină și nu înțelegi ce ai citit”, mi-a scris. „Memoria funcționează și ea într-un mod ciudat. Îți amintești în detaliu ce s-a întâmplat acum 30 de ani, dar orice auzi și citești în dimineața asta se șterge complet”.

La ora 20:30 i se predau salteaua și perna. Patul său supraetajat este coborât. Apoi, la 5 dimineața, ziua următoare, se trezește din nou la auzul imnului național sovietic.

Omsk, orașul în care este ținut Kara-Murza, a fost una dintre sutele de locații ale Direcției Principale a Taberelor de Muncă Corectivă, înființate de Stalin în 1929 și mai bine cunoscute prin acronimul lor în rusă: gulag. Acesta a fost un sistem centralizat de muncă forțată, la scară industrială, în care captivi au ajuns să fie până la 20 de milioane de oameni din întreaga Uniune Sovietică. Aproximativ 2 milioane dintre acești prizonieri au murit.

Soljenițîn a oferit tratarea literară definitivă a acestor lagăre de muncă, închisori și centre de tranzit, în „Arhipelagul Gulag”. A petrecut 11 ani în Gulag și a scris o „investigație literară” în trei volume, în care l-a descris ca pe „o țară aproape invizibilă, aproape imperceptibilă… deși răspândită într-un arhipelag geografic”. I-a descris pe prizonierii înfometați și epuizați de muncă, cu „ochi scurși în lacrimi, pleoape roșii. Buze albe crăpate, acoperite de răni. Bărbia neuniformă, nerasă, cu peri”.

Funcționalitatea Gulagului, susținea Soljenițîn, era și economică: Stalin avea nevoie de forță de muncă pentru industrializare și pregătirea pentru războiul din Europa. Lagărele erau amplasate de obicei în locuri îndepărtate, bogate în resurse naturale care trebuiau extrase. Dar ororile lor serveau și unui scop politic: să semene teroare și să curețe din societate pe oricine arăta semne de gândire independentă. Era „un loc minunat în care putea să adune milioane, sub formă de intimidare”, a scris Soljenițîn.

Multe dintre lagărele din Rusia – în special cele din zonele mai îndepărtate ale țării – sunt conduse de copiii și nepoții celor care păziseră Gulagul

După moartea lui Stalin, în 1953, exterminarea s-a oprit, sistemul a devenit mai uman și numărul deținuților a scăzut, dar esența sa a rămas. Navalnîi a observat multe dintre caracteristicile Gulagului perpetuate în sistemul penitenciar rus. „Nu este deloc preocupat de reeducarea deținuților, ci vizează doar dezumanizarea acestora, intimidarea lor și servirea ordinelor ilegale ale conducerii politice a țării”, a scris el. „Acest sistem nu poate fi reformat”. După cum observa Soljenițîn: „Arhipelagul era, Arhipelagul este, Arhipelagul va fi”. Arhipelagul s-a micșorat în dimensiuni, și-a schimbat numele și s-a adaptat la noi condiții economice, dar terenul și procedurile sale rămân cele recunoscute.

Puține instituții din Rusia au avut continuitatea pe care au avut-o închisorile. Atât deținuții Gulagului sovietic, cât și cei care-i păzeau, și-au transmis experiențele descendenților lor. Lagărele din Rusia – în special cele din zonele mai îndepărtate ale țării, unde închisoarea este principalul angajator – sunt adesea conduse de copiii și nepoții celor care păziseră Gulagul. Aceste dinastii își privesc trecutul cu mândrie. Când în 2013 colonia penală Usolski din Siberia a sărbătorit cea de-a 75-a aniversare, biroul de presă a elogiat tradiția neîntreruptă a „loialității față de Patrie, sprijin reciproc și respect pentru veterani”, care se întindea înapoi până la înființarea sa, chiar înainte de cel de-al Doilea Război Mondial.

Actuala populație carcerală a Rusiei rămâne printre cele mai mari din Europa, raportat la numărul de locuitori, alături de Belarus și Turcia. Totuși, numărând 430.000 de deținuți, este și cea mai mică din istoria sa. În jur de 225.000 de angajați lucrează în sistem. Rețeaua de colonii și centre de detenție este încă atât de vastă încât deținuții adesea dispar în interiorul său pentru săptămâni; aceștia sunt transferați de la o unitate la alta în compartimente de tren fără ferestre, cu șase paturi și de două ori mai mulți deținuți. Familile și avocații le pierd urma.

Cei care ajung pentru prima dată în închisoare sunt plasați în „carantină”, unde li se fac controale medicale și o evaluare psihologică, înainte de a fi mutați într-o celulă comună sau la izolare. Dar principalul scop al acestuia este să zdrobească spiritul deținutului. Speriați și adesea fiindu-le interzis să vadă un avocat, se simt complet lipsiți de putere. Absurditatea kafkiană este încorporată în sistem, explică Anna Karetnikova, acum în exil, care odinioară monitoriza centrele de detenție pre-proces din regiunea Moscovei. Pentru a solicita o întâlnire cu un avocat, deținuții au nevoie de un pix și de hârtie, care adesea nu li se permit. (Desigur, pot să reclame, dar și pentru asta au tot nevoie de pix și hârtie.)

Ei învață curând că puterea reală se află în mâinile oficialilor închisorii, cunoscuți sub numele de operativniki – anchetatori. În țările guvernate de statul de drept, pedeapsa vine după un proces. În Rusia, investigațiile încep după arestare și continuă cu tine în interiorul închisorilor și coloniilor penale. Operativnikii, care sunt recompensați în funcție de câte infracțiuni rezolvă, își folosesc puterea nelimitată pentru a obține mărturisiri forțate și a atribui noi infracțiuni deținuților. Ei lucrează în strânsă coordonare cu serviciile de securitate și poliția, decizând cine primește îngrijiri medicale de urgență și cine este pedepsit cu izolare sau bătut în „celule de presiune” speciale.

Condițiile variază semnificativ între colonii și chiar între celulele din aceeași închisoare. Unele au televizoare și frigidere; altele au doar o gaură în podea pentru toaletă. Unii deținuți pot plăti pentru utilizarea unei săli de sport sau pot primi mâncare adusă de o firmă de livrări. Alții sunt ținuți flămânzi. Multe închisori, inclusiv IK-7 din Omsk, sunt conectate la un sistem de poștă electronică, astfel încât trimiterea unei scrisori unui deținut poate dura doar câteva minute. Dar viteza cu care este transmisă depinde de bunăvoința cenzorului închisorii. Un cenzor binevoitor va livra corespondența în câteva ore. Unul crud s-ar putea să nu o livreze deloc. (Lui Navalnîi i s-au refuzat scrisori de la familia sa, săptămâni întregi.)

Pe care insulă a arhipelagului aterizează un deținut, asta depinde de mijloacele financiare ale deținuților și de intențiile puternicului care i-a trimis acolo. Aceasta oferă o oportunitate de afaceri pentru șefii închisorilor. Corupția stă la baza iterației moderne a Gulagului, explică un fost oficial superior din sistemul penitenciar. Prin mituire poți cumpăra o celulă mai bună, iar corupția în rândul personalului închisorii este endemică. Aceștia închiriază forță de muncă pentru sclavie către afaceri prietenoase.

Suma pe care un deținut trebuie să o plătească este decisă de hoziain – stăpânul care conduce închisoarea. Detaliile privind sumele de bani sunt rare, dar în 2012, „colectările” lunare, la o închisoare cu 1.500 de deținuți, se ridicau la între 1 milion și 1,5 milioane de dolari. Unii plăteau echivalentul a 60 de dolari pe lună; alții 25.000 de dolari. Banii sunt împărțiți cu alți oficiali de închisoare.

Cei care refuză să plătească sunt „zdrobiți” – bătuți sau torturați. Cu cât sunt mai bogați și cu cât rezistă mai mult, cu atât pedeapsa este mai mare. „Zdrobirea” este realizată în cea mai mare parte nu de către gardieni, ci de „activiști” – deținuți care lucrează strâns cu administrația închisorii. Metodele de tortură includ refuzul îngrijirii medicale, bătăi, suspendarea deținuților de bare (cunoscută sub numele de „crucificare”), șocuri electrice și violarea cu coada de mătură. Închisorile ruse au cel mai mare număr de decese și sinucideri din Europa, iar rata crește, potrivit celor mai recente cifre. Deținuții politici sunt rareori torturați fizic, dar nu se duce lipsă de mijloace prin care să le poată fi provocată suferința. Navalnîi a fost epuizat prin privare de somn, chinuit cu mirosul alimentelor când era în greva foamei și i s-a refuzat tratamentul.

Relațiile dintre deținuți, în întregul sistem, sunt reglementate de o strictă „lege a hoților”, nescrisă, care s-a dezvoltat de-a lungul deceniilor și a fost transmisă pe cale orală. Aceasta are propria limbă de argou – închisoarea este numită „casa noastră comună” – iar conflictele sunt soluționate de un consiliu numit de un „infractor recunoscut oficial”, care supraveghează obșceak, fondul comun.

Deținuții sunt împărțiți în patru caste. Cea mai înaltă castă este reprezentată de „elita criminală” sau „mafioții”, care nu îndeplinesc nicio datorie și judecă conflictele. Ei sunt urmați de „colaboratori”, „curve” sau „roșii”, care mențin ordinea alături de ofițerii de închisoare. „Băieții”, „bărbații” sau „lâna” – cei care nu sunt infractori profesioniști – alcătuiesc cea mai mare parte a deținuților. Și apoi există cei din afara castelor sau cei intangibili, care sunt numiți „cocoși” sau „degradații” pentru că dorm sub paturile supraetajate. Nu li se permite să atingă alți deținuți sau bunurile acestora și trebuie să mănânce separat, folosind propriul lor tacâm. Intră în această categorie ersoanele condamnate pentru infracțiuni sexuale, informatori și persoanele care ascund faptul că sunt gay. Acest stigmat îi urmărește pe cei din afara castelor de la o închisoare la alta.

Această ierarhie informală a fost susținută de autoritățile penitenciare. Recent, serviciile de securitate au răspândit fotografii intime ale lui Azat Miftahov, un deținut politic, pentru a-l marca drept „cocoș”. Această subcultură este atât de bine stabilită încât anul trecut a fost recunoscută printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a acordat despăgubiri unui grup din afara castelor pentru „tratament inuman și degradant”.

Până nu demult, coloniile penale erau împărțite în închisori „roșii”, administrate de autorități, și în închisori „negre”, în care se impunea legea hoților, iar deținuții își administrau singuri pedepsele. Închisorile „roșii”, în care puterea este exercitată mai impersonal, erau considerate cele mai rele. Astăzi, aceste închisori predomină deoarece statul, obsedat de control, a devenit intolerant față de orice sursă de autonomie.

Statul și lumea interlopă s-au unit, conform lui Nikolai Șciur, fost responsabil cu drepturile deținuților. Au dispărut zilele în care colaborarea cu autoritățile închisorii era considerată o încălcare a legii hoților – brigăzi de deținuți torturează acum în numele autorităților. „Comunitatea șefilor criminali de astăzi este pur și simplu o filială a FSB, serviciul de securitate al Rusiei, sau a poliției, care numește informatori pe un teritoriu specific”, a scris Șciur.

Deși economia de închisoare generează multe dintre abuzurile din sistemul penal rus, ororile acestuia sunt vitale din punctul de vedere al politicii regimului lui Putin. „Toată lumea trebuie să se teamă de închisorile rusești. Acesta este scopul lor”, a declarat fostul oficial. „Scopul sistemului penitenciar… este să zdrobească oamenii, să le distrugă personalitatea și să vaccineze populația împotriva libertății”.

O persoană care a văzut acest proces de aproape este avocata Maria Eismont. În 2019, Constantin Kotov, unul dintre clienții săi, a fost transferat la IK-2, o colonie „roșie” notorie unde a fost trimis și Navalnîi, pentru participarea la un protest politic. După ce l-a vizitat pe Kotov acolo, Eismont a fost impresionată de cât de slab apărată părea din exterior: nu existau turnuri sau sârmă ghimpată. „Era păzită de frică”, a scris ea. „Simți acea frică în privirea deținuților care umblă prin lagăr fără escortă, dar răspund monosilabic la întrebările tale și evită contactul vizual”, a scris ea. „Simți asta în sala de așteptare a vizitatorilor plină de rude ale deținuților, care fac tot posibilul să nu vorbească cu tine. ‘Nu le plac avocații aici’, a explicat cineva”.

În cele din urmă, i s-a permis să-și vadă acuzatul. „Kotov era acolo de mai puțin de o zi, dar am văzut o persoană complet diferită”. Acest lucru nu se datora în primul rând faptului că îl răseseră în cap sau că era îmbrăcat într-o uniformă mai mare, ci pur și simplu el nu a vrut să o privească în ochi. O singură dată și-a ridicat capul, ea a văzut lacrimi. „Nu ne este permis să ne uităm în jur”, i-a spus el.

În închisoare, brutalitatea este ridicată la rang de virtute, iar actele de bunătate sunt eradicate. Kotov nu avea mănuși, așa că unul dintre colegii săi de detenție s-a milostivit și i-a oferit o pereche de rezervă. Rezultatul? Acelui deținut i-a fost anulată liberarea condiționată, iar Kotov a fost făcut responsabil. Anul acesta, Alexandr Kravcenko, un doctor de închisoare care aprobase eliberarea a patru deținuți grav bolnavi, a fost condamnat la șapte ani de închisoare pentru „depășirea atribuțiilor sale”.

Închisoarea „scuipă” soldați pentru a duce mai departe războiul și îi „înghite” pe cei care, precum Kara-Murza, protestează împotriva acestuia

Au existat tentative intermitente de a umaniza sistemul penitenciar și de a-l concentra pe reabilitare. Dar în ultimii ani chiar și aceste eforturi limitate au fost înăbușite. În 2018, un ziar liberal a provocat indignare generală atunci când a publicat un videoclip în care arăta zeci de gardieni de închisoare lovind cu bastoane un deținut pe nume Evgheni Makarov, readucându-l periodic în simțiri pentru a continua tortura. Un grup de experți, cu sprijinul unor politicieni, a propus o serie de reforme modeste. În replică, adjunctul șefului sistemului penitenciar, care îi ceruse scuze lui Makarov, a fost demis și închis, iar Putin a respins propunerile.

Putin avusese motive să țină sistemul penitenciar nereformat, fapt devenit evident după invadarea Ucrainei, în februarie 2022. Evgheni Prigojin, liderul Grupului Wagner și fost deținut el însuși, a demonstrat că coloniile penale pot fi o sursă vitală de forță de muncă. Într-un videoclip lansat în septembrie 2022, în timp ce armata rusă se retrăgea, el a fost văzut oferindu-le deținuților închisorii Iablonevka grațierea dacă semnau pentru a lupta timp de șase luni. Dacă supraviețuiau, le-a spus, vor fi tratați ca eroi. Olga Romanova, care conduce organizația Rusia din spatele gratiilor, ce apără drepturile deținuților, estimează că numărul total de deținuți recrutați de la începutul invaziei este de aproximativ 100.000. Ea susține că jumătate dintre ei s-au întors acasă în viață, dar mulți au recidivat, au ajuns din nou în închisoare și au acceptat să se întoarcă pe front.

Prigojn și mai mulți comandanți superiori din Grupul Wagner au murit într-un accident de avion după ce organizaseră o revoltă, anul trecut. Ministerul rus al Apărării a preluat recrutarea deținuților, care încă sunt plătiți, dar nu mai sunt și eliberați după șase luni. Conform unui deținut actual, li se oferă alegerea între lupta pe front, croirea uniformelor sau transferul la o colonie mai aspră. Închisoarea „scuipă” soldați pentru a lupta în război și îi „înghite” pe cei precum Kara-Murza, care protestează împotriva acestuia.

Kara-Murza este istoric, ca formație și genealogie. A studiat istoria la Cambridge. Unul dintre strămoșii săi a fost Nikolai Karamzin, un istoric din secolul al XIX-lea care este echivalentul rus al lui Edward Gibbon și autorul lucrării „Istoria statului rus” în 12 volume. Este sensibil la rezonanțele istorice ale mediului său: IK-7, unde este acum ținut, se află la doar câțiva kilometri de o cetate în care romancierul Fiodor Dostoievski a petrecut patru ani ca deținut pentru posesia și răspândirea de literatură interzisă. Lui Dostoievski i-a fost interzis să scrie, dar și-a fixat impresiile în memorie, pe care ulterior le-a publicat sub titlul „Casa morților”, carte lăudată de Tolstoi ca fiind cea mai bună operă scrisă în limba rusă.

După moartea lui Stalin, conducerea sovietică și-a pierdut pofta pentru represiuni în masă. Munca de sclavie era ineficientă și chiar conducerea s-a săturat de teroare

Deși munca forțată în provincii putea fi sumbră sub conducerea țarului, represiunea lui Stalin era o bestie cu totul diferită. Înființarea Gulagului în 1929 a servit ca temelie a ordinii politice staliniste; acel an a fost un moment mai crucial în istoria rusă decât 1917. Lagărele au distrus țesătura vieții și au lichidat întregi clase sociale. Nu exista o logică discernabilă care să determine cine era trimis acolo și nimic nu te putea scuti. La fel ca în cazul multor ruși, istoria Gulagului pare personală pentru Kara-Murza: bunicul său a fost arestat în 1937 și a supraviețuit unui lagăr de muncă în Extremul Orient.

După moartea lui Stalin, conducerea sovietică și-a pierdut apetitul pentru represiuni în masă. Munca forțată era ineficientă și chiar conducerea era sătulă de teroare. KGB-ul, în care Putin s-a înrolat în anii 1970, a constatat că memoria represiunilor în masă era suficientă pentru a controla populația. Toată lumea cunoștea pe cineva ale cărui rude fuseseră trimise în Gulag. Acest lucru era suficient pentru a insufla obediența. Numărul de prizonieri politici a scăzut la între 10.000 și 20.000, conform unui dizident sovietic.

Kara-Murza avea opt ani în 1989, când „Arhipelagul Gulag” a fost publicat în Rusia. A fost un eveniment literar important, dar a rămas în mare parte necitit. Doi ani mai târziu, Uniunea Sovietică s-a prăbușit și chiar mai puțini oameni s-au interesat de dizidenții sovietici în noul și curajosul univers al capitalismului.

Dar Kara-Murza și-a păstrat interesul. În 2005, a realizat un documentar în patru părți despre dizidenți. Chiar și atunci, nu avea nicio îndoială că Rusia se îndrepta spre autoritarism. Printre subiecții săi s-a aflat eroul său Vladimir Bukovski, dizidentul și memorialistul sovietic. Bukovski, care a fost închis în anii 1970, a scris despre încercarea de a-și menține sănătatea mentală în închisoare desenând un castel – uneori pe bucăți de hârtie, uneori pe podea – cu un fragment de mină de creion pe care îl ținea ascuns în obraz. Pentru a scăpa de senzația de „înecare”, el schița „fiecare detaliu, de la fundații, podele, pereți, scări și pasaje secrete până la acoperișuri ascuțite și turnuri”.

Acum, în mod suprarealist, Kara-Murza se regăsește ca parte a tradiției literaturii închisorilor ruse pe care o venera. „Uneori nu pot să nu simt că sunt în interiorul uneia dintre acele cărți”, mi-a scris el din IK-7.

Rușii au devenit vizibil mai puțin temători după prăbușirea Uniunii Sovietice. În anii 2000, economia a înflorit, iar Putin a condus legitim cu sprijin popular. Până în 2008, doar 17% din populație se îngrijora de revenirea represiunii, conform unui sondaj. Copiii născuți în acești ani nu au crescut obligați să aleagă între sfidarea absurdităților ideologiei de guvernare sau supunerea acestora, așa cum făceau bunicii lor. Au devenit cunoscuți sub numele de „generația nebătută”, care se considera cetățeni, nu subiecți.

În 2012, Putin, care a fost președinte între 2000 și 2008, a decis să șunteze Constituția și să se întoarcă la Kremlin. A fost întâmpinat cu ample proteste, galvanizate de Navalnîi. Știa că trebuie să ia măsuri drastice pentru a-și reafirma controlul.

Nu numai că a arestat protestatarii, ci a și început să pună metodic bazele represiunii. A introdus o lege care cerea oricăror organizații sau persoane „politic active”, care primeau fonduri din afara Rusiei, să se înregistreze ca „agent străin”; și a extins sfera legislației privind trădarea pentru a include nu doar spionajul, ci și „furnizarea de asistență financiară, materialo-tehnică, consultanță sau altfel de ajutor unei țări străine, organizații internaționale sau străine… în activități îndreptate împotriva securității Federației Ruse”. Ambiguitatea cuvântului „altfel” i-a permis statului, așa cum făceau și sovieticii înainte, să urmărească oameni pentru orice activități cu care nu era de acord. Investigarea oficialilor ruși corupți ar putea fi considerată trădare; la fel și scrierea de rapoarte sau articole citite de oficiali occidentali.

Noile legi ale lui Putin trebuiau să fie aplicate treptat, pentru a nu provoca rezistență. În 2013 au fost doar patru condamnări pentru acuzații de trădare. Dar Putin nu avea nevoie de o serie de procese pentru a-și atinge scopurile – intenția sa era de a reînflăcăra teama colectivă, deoarece brutalitatea exemplară și sentințele lungi intimidează întreaga societate. Până în 2021, mai mult de jumătate din populație era îngrijorată de revenirea represiunii.

Putin a declanșat războiul împotriva Ucrainei pentru a-și întări puterea și a modela Rusia după imaginea sa. Circumstanțele extraordinare i-au permis să-și mărească arsenalul de măsuri represive pentru a elimina orice opoziție. Infracțiunile introduse la începutul războiului – „răspândirea informațiilor false” și „discreditarea armatei ruse” – au fost preluate direct din codul penal sovietic. De asemenea, a readus practici sovietice, cum ar fi declararea dizidenților ca fiind „nebuni” și închiderea lor în spitale psihiatrice. Anul trecut, un activist în vârstă de 18 ani, Maksim Lipkian, a fost reținut forțat într-un institut de psihiatrie după ce fusese condamnat pentru răspândirea de „știri false”.

Sistemul judiciar a devenit un instrument de reprimare – puțini oameni ies din închisoare după arestare. Reținerile prealabile pot dura ani întregi, iar rata de achitare în Rusia este mai mică de 0,5%. Uneori, pedeapsa este aplicată fără proces. Dacă persoanele desemnate „agenți străini” nu își declară de fiecare dată statutul atunci, când transmit, publică sau postează pe rețelele sociale, sunt considerate automat infractori.

În 2023, peste 100 de persoane au fost acuzate de trădare, printre ele fiind și Kara-Murza. În instanță, el a observat că, în „secretul și disprețul față de normele legale”, procesul său a fost mai puțin echitabil decât procesele dizidenților sovietici din anii 1960 și 1970. Simțea că fusese parașutat înapoi la procesele-spectacol ale Marii Terori, din anii 1930.

În mare parte, teroarea lui Putin a funcționat. După 15.000 de arestări în prima lună de după invazie, protestele au încetat. Aproximativ 1.100 de oameni ispășesc pedepse pentru crezurile lor. Numărul persoanelor acuzate în ultimii șase ani conform legilor politice repressive din Rusia este mai mare decât în orice alt moment din 1956, conform Proekt, o platformă media rusă. Arestarile masive pot fi periculoase pentru regimurile autoritare, deoarece spulberă mitul susținerii populare. Dar cifrele nu spun întreaga poveste. „Până de curând, erau cei bine educați, o minoritate socială și politic activă, care erau conștienți de persecuțiile politice. Acum, toată lumea, de la șoferul de taxi la vânzătorul din magazin, știe că oamenii pot ajunge în închisoare pentru ceea ce spun”, explică Eismont, care a apărat prizonieri de conștiință, inclusiv pe Kara-Murza.

Unii dintre cei mai recenți deținuți politici sunt celebri, cum ar fi Iașin, carismaticul politician rus. Dar mulți sunt oameni obișnuiți – din ce în ce mai multe femei – care anterior nu fuseseră niciodată implicați în politică. Anna Bajutova, în vârstă de 30 de ani, a fost arestată în august 2023 pentru că a transmis în direct un videoclip despre Bucea, un oraș ucrainean unde trupele ruse comiseseră un masacru, în care a declarat „moarte ocupanților ruși”. Tehnologia ușurează munca FSB-ului. Acesta organizează operațiuni-capcană pe rețelele sociale și persecută oameni la întâmplare pentru a crea o atmosferă de imprevizibilitate.

Prizonierii politici sunt, de asemenea, mai tineri în aceste zile: în ultimul deceniu, vârsta medie a scăzut de la 47 la 39 de ani. Ei nu cunoscuseră niciodată climatul de frică din trecut, care modelase generațiile anterioare. „El face parte din cea mai liberă generație a Rusiei”, spune Eismont, despre Dimitri Ivanov, unul dintre clienții săi. Ivanov este un student la matematică, în vârstă de 23 de ani, condamnat la opt ani și jumătate de închisoare pentru „răspândirea de informații cunoscut a fi false despre Forțele Armate Ruse, motivate de ură politică sau ideologică”. El nu a arătat teamă în instanță atunci când s-a adresat judecătorului, la pronunțarea sentinței: „Libertatea este capacitatea de a spune că doi cu doi fac patru”.

În Rusia, transcrierile proceselor judiciare au devenit ultimele exemple de discurs politic liber. Aceste texte au fost postate pe rețelele de socializare și adunate în formă de carte. Evghenia Berkovici, o poetă și regizoare de teatru, arestată pentru „justificarea terorismului” într-o piesă despre femeile ruse care au devenit soții ale luptătorilor Statului Islamic, s-a adresat judecătorului în versuri, transformând sala de judecată într-un teatru. Declarația ei a fost transformată într-un rap.

Cei care sfidează regimul acționează cu știința deplină a faptului că vor fi închiși. Kara-Murza s-a întors în Rusia după ce Navalnîi era deja în spatele gratiilor. Înainte de a fi arestat, Iașin se pregătise pentru această încercare cu un psiholog. Ivanov știa că va ajunge în închisoare pentru acțiunile sale. Au vorbit pentru că doreau să-și afirme libertatea de a acționa și pentru că credeau că țara lor fusese răpită.

S-ar putea să nu pară că prizonierii politici ruși au realizat multe. Cu toate acestea, ei distrug aparența unei omniprezente susțineri și amenință guvernul prin subminarea fricii și a supunerii. Într-una dintre primele sale comunicări din închisoare, în ianuarie 2021, Navalnîi a scris că autoritățile sunt înfricoșate de „cei care nu se tem, sau, mai exact: de cei care s-ar putea să se teamă, dar își depășesc frica”.

Închisoarea este înrădăcinată în cântecul, limbajul și folclorul rusesc. „Niciodată nu poți sigur de închisoare sau de foame”, spune un proverb popular. „Dacă nu ai fost la închisoare, nu știi ce înseamnă viața”, spune o altă zicală obișnuită. În ciuda gardurilor de sârmă ghimpată, separarea dintre lumea dinăuntru și din afară a închisorii a fost întotdeauna doar teoretică. Prizonierii nu reprezintă o abatere, ci o parte esențială a vieții ruse.

„Singurul loc potrivit pentru un om cinstit, în Rusia din prezent, este la în închisoare”, reflectează un personaj în romanul lui Tolstoi, „Învierea”. O mare parte din carte se petrece într-o colonie penitenciară din Siberia, într-un omagiu adus lui Dostoievski. Tolstoi, mult spre regretul său, nu a fost niciodată în închisoare. Nici Anton Cehov. Dar amândoi au recunoscut că nu poți fi un scriitor de importanță națională fără a încorpora această instituție în lumea ta literară. Pentru cei care aspiră să devină politicieni naționali în Rusia, închisoarea nu este doar o pedeapsă sau un obstacol, ci testul suprem al convingerilor. Aceasta le afirmă demnitatea și le câștigă autoritatea morală.

Navalnîi, esența politicianului național, înțelegea pe deplin aceasta. S-a dus la închisoare pentru a lovi în frica pe care închisoarea o insuflă și, în acest fel, și-a eliberat poporul de paralizie. Când Putin l-a torturat pe Navalnîi, nu dorea să-i smulgă o mărturisire, ci o rugăminte de a da dovadă de milă, o recunoaștere că frica funcționează. Nu a putut obține asta.

În ultima sa cuvântare semnificativă, la Curtea Supremă a Rusiei, făcută din colonia sa penală, Navalnîi nu a pledat pentru dreptate pentru țara sa sau pentru eliberarea sa, ci pentru dreptul deținuților de a avea două obiecte de material tipărit în celula de pedeapsă. Regulile permiteau doar unul. Pentru el, a cerut două cărți – Biblia și „Legea lui Dumnezeu”, un volum de învățături ortodoxe. Dar nu era preocupat doar de propria situație. Un deținut musulman, argumenta el, se află în fața unei alegeri între a avea Coranul sau un ziar. Un astfel de deținut l-ar alege întotdeauna pe primul, dar oricine este pus într-o celulă de pedeapsă are nevoie și de un ziar, deoarece „este un loc foarte rece”, a spus el: „Știți de ce își iau ziare în celulă? Ca să se acopere noaptea”. În Rusia, separția dintre închisoare și libertate, viață și moarte, este subțire ca hârtia de ziar. >>

Omorârea lui Navalnîi clarifică problema Putin