Sinteza de om și supraom pe care a încarnat-o Alexei Navalnîi este parcă desprinsă din mitologie, roman, poem, scenariu de film, din orice numai nu din viața banală de zi cu zi. Și totuși, omul și supraomul coborât vineri în groapă, la Moscova, n-a fost nici mitologie, nici literatură, nici film, ci un crâmpei de cotidian.
A fost un supraom Navalnîi, prin curajul nefiresc, psihicul impenetrabil, fizicul de o rezistență extremă, empatia, imaginația și tenacitatea ieșite din comun.
A luptat împotriva unui regim în mod istoric feroce. Un regim în cadrul căruia episodul Putin, cu care Alexei s-a întâmplat să fie contemporan, este doar cea mai proaspătă manifestare de ură viscerală a conducerii unui popor față de poporul însuși, față de orice poate fi asociat libertății, traiului decent, gândului neîngrădit.
În esență, Alexei a fost un lup solitar, dar în același timp a știut să îi inspire pe alții, a reușit să creeze o comunitate de valori, să descătușeze energiile celor din jur, să clădească o infrastructură de dizidență atât de complexă și de solidă încât sunt șanse să-i poată continua munca și după ce ultima lopată de țărână i-a acoperit sicriul coborât în groapă.
A fost un supraom prin ceea ce a făcut, prin cât de bine a făcut ceea ce a făcut, prin faptul că nu a ezitat să meargă până la capăt.
Nu s-a întors din drum nici când a fost intimidat, nici după ce a fost arestat, nici după ce a fost otrăvit, nici după condamnarea grea, nici după calvarul seriei de izolări din pușcărie.
S-a întors din morți o dată, dar nu s-a întors nici așa din drum.
Și s-a întors acasă, după tratamentul făcut în Germania, știind prea bine că o a doua oară sunt toate șansele de a nu se mai întoarce din morți. Și așa a fost!
Alexei a fost un supraom și pentru că nu și-a acceptat pur și simplu soarta, ci a participat la scrierea ei și a avut mereu ultimul cuvânt în ceea ce privește propriul destin.
A trăit de o manieră greu spre imposibil de înțeles de către majoritatea muritorilor de rând. Și s-a lăsat în brațele morții cu luciditatea și criptica seninătate pe care a afișat-o Socrate în ultimul său ceas.
Dar același Alexei Navalnîi a fost totodată om. Un om obișnuit, deși un cetățean model.
Și-a făcut o carieră, și-a întemeiat o familie, a râs, a glumit, a dansat și s-a certat; a greșit, și-a cerut iertare, a avut remușcări, a avut îndoieli, a nutrit ambiții, așa cum a avut și împliniri.
După standardele occidentale, Alexei a fost un om obișnuit, un avocat obișnuit, un politician obișnuit, un blogger talentat și un jurnalist competent.
Până la urmă, activitatea sa publică a fost, după criteriile oricărei țări cu stat de drept și minimă democrație, o activitate de bun simț și de civism exemplar.
Căci, în definitiv, ce a făcut omul Alexei Navalnîi?
Ei bine, nimic mai mult decât să expună, prin forța faptelor și subtilitatea logicii, corupția endemică din țara sa.
A dezvăluit afacerile oneroase ale puternicilor zilei, a explicat de ce sunt nocive pentru societate, a criticat ipocrizia puterii, a încercat să ofere o alternativă la marasmul din jur, a promovat valori sănătoase de viață personală și în comunitate.
Dacă s-ar fi născut în Franța, America sau România, un eventual Alexandre/Alexander/Alexandru ar fi avut un parcurs redutabil și, foarte important, ar fi continuat să trăiască, nu să-și încheie socotelile cu viața, chinuit și la doar 47 de ani.
Dar omul și supraomul care a fost Alexei Navalnîi s-a născut în nenenorocita Rusie, în acest spațiu politico-geografico-cultural în care încă pare mai natural decât orice să trăiești în intimitatea minciunii și să te împaci cu normalitatea gulagului.
Și tocmai pentru că acolo s-a născut, omul din el a putut deveni, cu fiecare pas, supraomul de care uitarea nu se va putea lipi și pe spiritul căruia se va putea clădi.
E drept, Alexei Navalnîi nu este prima pierdere neprețuită pe care o înregistrează Rusia, această țară în care, de secole și ca niciunde, valoarea e destinată risipei, iar nu tezaurizării.
Însă la fel de drept este și faptul că, din toată galeria pierderilor de neînlocuit ale Rusiei, Alexei prezintă profilul unui exemplar unicat: prin moartea sa, rămâne totuși vie speranța.
Speranța că există șanse la mai multă luciditate după moartea sa și la o Rusie altfel decât o știm prea bine, poate chiar în timpul vieții lui Putin, dar mai probabil după dispariția acestuia din urmă.
P.S.: Peste două săptămâni, rușii vor merge la vot. Vor avea astfel ocazia să arate lumii și mai ales lor înșiși cât au înțeles din ceea ce le-a explicat Navalnîi și mai ales ce au priceput din modul în care omul și supraomul a părăsit lumea asta. Cu câteva luni înainte să moară, Alexei le-a dat conaționalilor mură-n gură soluția de a-l sabota pe Putin l, îndemnându-i să voteze pe oricare dintre contracandidații „sistemici” ai dictatorului. Cum va proceda până la urmă poporul rus? Vom vedea curând. Dar să nu uităm că în 2024 și românii vor merge la câteva seturi de alegeri. Cei tentați de curentul suveranismului neaoș să nu uite însă că la noi acest curent adie dinspre Moscova. Acea Moscovă în care, pe 1 martie, Alexei Navalnîi a fost coborât în groapă pentru simplul motiv că omul și supraomul din el îi dezvăluise putreziciunea și ipocrizia fără seamăn.
