La Davos, în Elveția, marile personalități se reunesc chiar acum pentru reuniunea anuală a Forumului Economic Mondial (WEF). De zeci de ani se poziționează ca un far al colaborării globale, unde liderii de afaceri, factorii de decizie politică și intelectualii se reunesc pentru a aborda cele mai presante probleme ale lumii. „Omul de la Davos” a fost un fel de caricatură, dar, fără îndoială, și un statut.
În aceeași săptămână, la Washington, Donald Trump era reinaugurat. Acesta s-a apucat imediat să emită ordine executive care ar trebui să-l facă pe „Omul de la Davos” să se înece cu șampania: a retras SUA din Acordul de la Paris privind schimbările climatice și din OMS, a desființat programele federale privind diversitatea și incluziunea și, în general, a inițiat o agendă politică care reprezintă o respingere în gura mare a cooperării internaționale, a incluziunii și a însăși eticii de la Davos.
O adevărată juxtapunere: Omul Portocaliu este antiteza absolută a Omului de la Davos, chiar inamicul. Și nu este acolo din întâmplare. Agenda de la Davos este respinsă de electoratele din întreaga lume, și nici asta nu este o coincidență.
Primul meu Davos în 2006 a fost un vârtej la care am fost încântat să iau parte și ale cărui teme au inclus „Modelarea unei arhitecturi globale” sau „Crearea unui viitor comun”. Printre petreceri, paneluri și străzi alunecoase și înghețate, m-am trezit făcând slalom printre personalități precum Elie Wiesel și Bono, Tony Blair și Jacob Zuma, Peter Gabriel, Arianna Huffington, Christine Lagarde, Marissa Meyer și Bill Gates. Îmi amintesc sentimentul de optimism care pătrundea în acele întâlniri. De asemenea, și mărimea ego-ului.
Acest fascinant proiect, lansat în 1971, se bazează pe ideea că mixul potrivit de idei, oameni și resurse ar putea schimba lumea. Cu toate acestea, pe parcursul ultimei jumătăți de secol, decalajul dintre ambițiile de la Davos și rezultatele sale tangibile a devenit extrem de evident.
Nicăieri nu este această disonanță mai clară decât în povestea globalizării și a consecințelor sale neintenționate.
Globalizarea nu a fost doar o idee susținută de Davos; ea a fost rațiunea de-a fi a forumului. Interconectarea globală a piețelor, a producției și a capitalului a fost văzută ca un bine nemijlocit. Aceasta trebuia să scoată miliarde de oameni din sărăcie, să răspândească prosperitatea și să promoveze cooperarea globală. Și, într-o anumită măsură, a fost așa. Dar Davos și consensul elitelor au eșuat lamentabil în a anticipa reacția.
Timp de decenii, globalizarea a golit de conținut industriile și comunitățile din Occident. Locurile de muncă din industria prelucrătoare au migrat către țări cu costuri mai mici, lăsând în urmă orașe-fantomă și disperare economică. Promisiunile de reconversie profesională și de noi oportunități nu s-au materializat niciodată pe deplin pentru lucrătorii strămutați. Între timp, bogăția generată de globalizare s-a îndreptat în mod covârșitor către vârf, exacerbând inegalitatea. Această dislocare economică a generat resentimente și deziluzii, creând un teren fertil pentru ascensiunea populismului de dreapta.
Atunci când susținătorii Brexitului au declarat că „poporul s-a săturat de experți”, ei s-au referit, practic, la Omul de la Davos. Oamenii – mulți dintre ei și, probabil, cei mai mulți dintre ei – voiau locuri de muncă și securitate, iar Marea Britanie să rămână Marea Britanie.
Președinția lui Donald Trump este întruchiparea acestei reacții. Disprețul lui Trump pentru cooperarea globală și preferința sa pentru unilateralism reflectă sentimentele antiglobaliste pe care Davos nu a reușit să le anticipeze. În plus, politicile sale interne, cum ar fi eforturile de a desființa Departamentul Educației și FEMA, dezvăluie un dispreț mai larg față de guvernanță – un alt pilon al etosului de la Davos. Ironia este că gașca de la Davos, susținând globalizarea fără a aborda în mod adecvat nemulțumirile acesteia, a creat în esență condițiile pentru cel mai mare adversar politic al său.
Alte calamități evidențiază și mai mult unghiurile moarte ale Davos. Social media, pe care Davos a promovat-o adesea sub stindardul „Globalizării 4.0” și al „celei de-a patra revoluții industriale”, a distrus coerența socială. Algoritmii proiectați pentru profit au amplificat polarizarea, dezinformarea și radicalizarea, erodând încrederea în instituții și în adevărurile comune.
Moartea ziarelor, emblematică pentru colapsul mai larg al mass-media tradiționale, este o altă criză pe care Davos nu a reușit să o abordeze. Creșterea monopolurilor tehnologice și erodarea jurnalismului de investigație au lăsat publicul vulnerabil la dezinformare. Davos, cu abundența sa de moguli media și de lideri din domeniul tehnologiei, a fost bine poziționat pentru a anticipa și a atenua această criză, dar a rămas în mare parte nepăsător în fața erodării încrederii în mass-media.
Schimbările climatice și pierderea biodiversității – abordate în cadrul reuniunilor de la Davos cu teme precum „Crearea unui viitor comun” – rămân neîmpăcate. Inițiative precum campania Trillion Tree au fost simbolice, dar insuficiente. Emisiile continuă să crească, ecosistemele se prăbușesc, iar amenințarea existențială se profilează tot mai mare în fiecare an. În ciuda retoricii sale, Davos nu a reușit să galvanizeze acțiunea colectivă necesară pentru a aborda aceste crize (ca să nu spun mai mult).
Creșterea autoritarismului este un alt caz. Lideri precum Vladimir Putin și Xi Jinping au folosit globalizarea pentru a-și consolida puterea, subminând în același timp democrația liberală. Temele de la Davos, cum ar fi „Leadership responsabil și receptiv” (2017), sună a gol, având în vedere angajamentul față de figurile autoritare, care a conferit adesea legitimitate regimurilor lor. În acest an, participanții l-au auzit pe super-propagandistul Iranului, vicepreședintele Javad Zarif, intervievat pe scenă și declarând că Iranul nu bombardează și amenință – ceea ce este absolut absurd, dar a fost necontestat.
La unele reuniuni la care am participat, părea că soluțiile sunt la îndemână. Îmi amintesc de un dineu la care participanții au fost însărcinați să identifice cea mai mare nevoie a omenirii. S-a ajuns la un consens: să se renunțe la combustibilii fosili. Doi israelieni, Shai Agassi și Shimon Peres, au fost atât de inspirați încât au colaborat chiar în acel moment la un plan pentru un nou start-up pentru mașini electrice. Îl cunoșteam și îl plăceam pe Agassi, copiii noștri erau în aceeași clasă la aceeași școală, iar la un colț de cafenea din Davos i-am luat un interviu pentru AP, agenția pe care o reprezentam. Compania pe care a construit-o, Better Place, a strâns miliarde și în scurt timp a dat faliment.
Statele eșuate precum Siria, Yemen și Somalia au fost multă vreme subiect de discuție în cercurile Davos, dar rezultatele sunt edificatoare. Aceste țări rămân împotmolite în conflicte, strămutări și crize umanitare, fără o cale clară spre stabilitate. Proliferarea nucleară în Iran și Coreea de Nord, în ciuda anilor de sancțiuni și diplomație, rămâne nerezolvată.
Între timp, însăși democrația liberală a slăbit, oamenii obișnuiți fiind din ce în ce mai dezamăgiți de incapacitatea acesteia de-a oferi justiție economică sau socială.
Economia „gig”, celebrată ca un semn distinctiv al „Globalizării 4.0”, a introdus flexibilitatea locurilor de muncă, dar și nesiguranța generalizată. Milioane de persoane lucrează acum fără beneficii, protecție sau progres în carieră, contribuind la precaritatea economică. Concentrarea bogăției nu a făcut decât să se agraveze, miliardarii acumulând averi fără precedent, în timp ce salariile clasei de mijloc și ale celei muncitoare stagnează. Acestea sunt exact tipurile de provocări sistemice pe care Davos pretinde că le abordează, însă ele continuă să se adâncească.
Chiar și-n propria sa sferă de influență, rezultatele tangibile ale Davos au fost sub așteptări. Inițiative precum Coalition for Epidemic Preparedness Innovations (CEPI) demonstrează o anumită capacitate de acțiune, dar nu reușesc să abordeze cauzele profunde. Contribuțiile CEPI în timpul pandemiei COVID-19, deși valoroase, au fost umbrite de inegalitățile în materie de vaccinuri și de răspunsurile naționaliste care au expus fragilitatea cooperării internaționale. La 54 de ani de la începutul acestor reuniuni, trăim într-o lume fracturată, lipsită de viitorul comun pe Davos dorea să-l creeze.
Ce urmează? Ei bine, WEF publică tot felul de documente și are un site bun. Dar imaginea de ansamblu este că Davos fie poate continua să fie un atelier de discuții pentru elita globală, fie se confruntă cu adevărurile dure ale propriilor eșecuri pentru a-și recalibra abordarea. Acest lucru ar necesita umilință, dorința de a-i asculta pe cei din afara bulei sale și un angajament real de-a aborda inegalitățile sistemice ignorate de mult vreme. L-am văzut pe Omul de la Davos – la naiba, am fost chiar el – și acest lucru ar necesita unele ajustări.
La unele reuniuni la care am participat, părea că soluțiile sunt la îndemână. Îmi amintesc de un dineu la care participanții au fost însărcinați să identifice cea mai mare nevoie a omenirii. S-a ajuns la un consens: să se renunțe la combustibilii fosili. Doi israelieni, Shai Agassi și Shimon Peres, au fost atât de inspirați încât au colaborat chiar în acel moment la un plan pentru un nou start-up de mașini electrice. Îl cunoșteam și îl plăceam pe Agassi, copiii noștri erau în aceeași clasă la aceeași școală, iar la o cafenea din Davos i-am luat un interviu pentru AP, agenția pe care o reprezentam. Compania pe care a construit-o, Better Place, a strâns miliarde de dolari și a dat faliment în scurt timp.
Omul de la Davos a eșuat. Cred că știe asta. Cu toate acestea, se târăște conștiincios în fiecare ianuarie, pentru că este o distracție arogantă care dă bine. Dar să spunem lucrurilor pe nume.
Uluitoare lipsă de respect pentru Israel și rușinoasă desconsiderare a cetățenilor săi
